OPINII Filozofie şi tehnică fiscală

În ultimul timp, în mai multe publicaţii româneşti, domnii "analişti" în ale economiei au pornit o adevărată ceartă legată de contribuţiile sociale, adică de modul în care se constituie fondurile de asigurare de bătrâneţe (pensii), de sănătate şi de şomaj. La originea discordiei se pare a se afla o afirmaţie a domnului Sebatian Vlădescu, care, întrebat fiind dacă i se pare normal ca angajatorul să plă-teas-că contribuţii sociale mai mari decât angajatul, a răspuns că "nu-i vorba că plăteşte cineva în locul cuiva, ci de o sumă de bani care reprezintă costurile cu forţa de muncă într-o companie". Că le plăteşte compania sau angajatul "e o chestie de tehnică de plată", ar fi conchis domnul ministru.

Din cauza acestei afirmaţii, domnul Vlădescu este pus la zid, este etichetat ca fiind un birocrat, un trădător al "culturii" economice liberale, cu "o mentalitate de contabil de SRL" şi nu una "de vizionar care să facă politica fiscală să asigure bunăstarea peste generaţii".

Disputa dintre domnul Vlădes-cu şi criticii săi porneşte de la faptul că, în România, în prezent, ca şi în ultimii 16 ani, fondurile de asigurare menţionate - pentru pensii, sănătate, şomaj - ar fi alimentate mai mult de angajatori decât de către cei asiguraţi, de către beneficiarii acestor fonduri, adică de către salariaţi. În prezent, pentru asigurările sociale (pensii), angajatorul plăteşte o contribuţie egală cu o sumă reprezentând 20,50% din valoarea salariului plătit angajatului, în timp ce angajatul contribuie cu 9,50% din salariul său. La sănătate, contribuţia angajatorului este de 7,00%, iar a salariatului este de 6,50%, ambele procente fiind aplicate tot la valoarea salariului angajatului. La fondul de şomaj, angajatorul participă cu 2,50%, iar angajatul cu 1,00%, procentele fiind aplicate tot la salariul an-gajatului. Adunând procentele de mai sus, ajungem la concluzia că angajatorul plăteşte 30%, iar salariatul numai 17%.

"Criticii" domnului Vlădescu apreciază că raportul dintre cele două procente nu reprezintă "o chestie de tehnică de plată", ci rezultatul unei "filozofii" economice, al unei anumite "culturi" economice, una care nu are nimic de-a face cu liberalismul, pe care, pasămite, l-ar reprezenta domnul Vlădescu, în calitatea sa de ministru liberal al finanţelor. În concepţia domnilor "critici", procentul ridicat al participării angajatorului la constituirea diverselor fonduri de asigurare în beneficiul salariatului ar fi rezultatul aplicării unei politici fiscale de esenţă socialistă, asistenţială. Într-o economie liberală, ne spun domnii "analişti", salariatul este un "jucător" economic care îşi poartă singur de grijă, se asigură singur, din propriul buzunar, şi pentru bătrâneţe (pensie), şi pentru sănătate, şi pentru situaţia în care şi-ar pierde locul de muncă (şomaj).

Personal, cred că nu are dreptate domnul Vlădescu, dar nu au dreptate nici criticii săi. Modul de constituire a fondurilor de asigurare care fac obiectul discuţiei nu este "o chestie de tehnică de calcul", ci reprezintă o componentă fundamentală a politicii economice a statului, la baza căreia ar trebui să stea principiile doctrinare ale gu-vernanţilor.

Faptul că, în prezent, în Româ-nia, pe hârtie, angajatorul "plăteşte" de două ori mai mult decât angajatul pentru asigurarea acestuia, a angajatului, pentru bătrâneţe, boală şi şomaj, nu este rezultatul unei politici economice bazată pe principii doctrinare socialiste.

Modul de constituire a fondurilor de asigurare pentru bă-trâneţe, boală şi şomaj este o componentă intrinsecă a "reformei" postdecembriste, adică a sistemului legislativ, adminis-trativ şi financiar prin care cetăţenii României au fost şi sunt jefuiţi de veniturile create de ei înainte şi după 1989.

În perioada 1948-1989, cetăţenii României au plătit contribuţii sociale, încasate de statul român şi investite în capitalul real (uzine, fabrici, construcţii, etc.) acumulat până în 1989. În 1990, statul român postdecembrist avea puterea şi obligaţia să calculeze exact contribuţia fiecărui cetăţean la fondul de asigurări sociale, să facă acest fond acţionar la societăţile comerciale, astfel încât fiecare cetăţean să fi putut avea propriile poliţe de asigurare, şi de bătrâneţe, şi de boală, şi de şomaj, plătite la zi. Statul român a preferat, însă, să confişte contribuţiile sociale plătite de ro-mâni, aşa cum a făcut cu tot capitalul acumulat de români până în 1989. Tot statul român a avut puterea şi obligaţia să instituie un astfel de nivel al salariilor în care să fi fost incluse, de la început, din 1990, toate contribuţiile la fondurile de asigurare de bătrâneţe, de boală, de şomaj. Angajatorul, de stat, sau privat, nu ar mai fi trebuit să plătească nici o contribuţie la nici unul din fondurile de asigurare despre care vorbim.

Ceea ce trebuia şi putea fi făcut în 1990, poate fi şi trebuie făcut şi acum. Ce s-ar întâmpla dacă, începând cu ziua H, ora 0, toate cele 30 de procente plătite acum de angajator ar fi incluse în salariu, ca şi celelalte 17, şi plătite către cele trei fonduri de asigurare de către salariat? Ar fi mai multe consecinţe, printre care şi aceea că salariaţii ro-mâni s-ar întreba de ce ei plătesc aproape 50% din veniturile lor pentru a se asigura împotriva bătrâneţii, a bolii şi a şomajului, adică un procent de câteva ori mai mare decât cel plătit de colegii lor din ţările civilizate, ţări în care statul nu funcţionează ca instrument de jefuire a cetăţenilor, ci ca instrument de apărare a avuţiei şi veniturilor acestora.