OPINII Lecţia neînţeleasă a recesiunii: timpul contează!

În toţi aceşti ani şi parcă dintotdeauna, recesiunea a fost zugrăvită catastrofic, aproape în concurenţă cu războiul. Un flagel al economiei care devine ruinător, deopotrivă şi îndeobşte, pentru civilizaţia contemporană. Totuşi, pentru a pune lucrurile în ordine şi pe scurt, recesiunea nu este cauză, ci doar efect. Recesiunea nu reflectă altceva decât derapajele anterioare ale economiei de la ritmul ei sănătos, normal, de acumulare şi creştere.

Mulţi economişti erau în extaz, aproape pretutindeni, atunci când economia "duduia", atunci când pieţele financiare creşteau frenetic iar investiţiile imobiliare păreau edenice, aproape pe contrasens cu legile rarităţii. Cauzele recesiunii se află, aşadar, la nivelul politicilor care au invadat pieţele cu valuri de capital artificial, de credit fictiv promovat de băncile centrale prin dobânzi apropiate de zero sau chiar real negative.

Ne amintim, de exemplu, de celebrul "credit cu buletinul". Sau de valul de credite ipotecare ce au pus în mişcare industrii întregi, şi chiar economii naţionale. Sau cazul SUA, unde sistemul bancar a expandat nesăbuit creditul, către categorii tot mai largi de debitori, cu ipoteci garantate guvernamental sub sloganul politic "o casă pentru fiecare american". Fireşte, pentru cei care altminteri nu îşi puteau permite, după cum nu şi-au putut permite mai apoi achitarea ratelor aferente. Sunt binecunoscute creditele acordate celor fără venit, fără loc de muncă sau alte garanţii, credite numite "ninja" - No Income, No Job, No Assets, care au fost tranzacţionate ca active financiare şi au primit din partea agenţiilor de rating, în mod uluitor, chiar calificative maxime.

Astfel, "banii ieftini" sunt cei care au deschis cercul (vicios) al dezechilibrelor şi ciclul boom-bust. Recesiunea nu este decât cealaltă faţetă a monedei, adică etapa de restabilire a unei structuri economice sustenabile, potrivit căreia preţurile se reaşează în structura lor valorică. De exemplu, în doar câţiva ani, preţurile activelor imobiliare din multe ţări aproape s-au înjumătăţit, ceea ce demonstrează cât de profundă şi extinsă a fost expansiunea monetară drenată în sectorul imobiliar...

De fapt, recesiunea confirmă că vei culege ceea ce ai semănat. Însă, este important de înţeles că, spre deosebire de agricultură, în sfera politicilor publice culegătorii sunt, adesea, alţii decât semănătorii... Ceea ce atrage necesitatea unei corecţii în planul înţelepciunii populare: cineva seamănă vânt şi altcineva culege furtuna. În recesiune, economia traversează furtuna, însă problema ţine de modul în care, apriori, a fost "semănat" vântul. De aceea, nu recesiunea trebuie privită ca boală a economiei, ci tocmai expansiunea economică, în dimensiunea ei nesustenabilă, indusă pro-ciclic.

În ecuaţia recesionistă, timpul este factorul cu cea mai mare potenţă explicativă. Modificările structurale în planul producţiei, reaşezarea bunurilor de capital în cadrul structurii economice nu sunt procese spontane, care să se desfăşoare pe termen scurt. Timpul necesar depinde, în fapt, de intensitatea cu care trebuie să se petreacă ajustările structurale. Aici intervin piaţa şi corecţiile alocative impuse prin intermediul sistemului de preţuri. Este vorba de un proces dureros, care înseamnă falimente, pierderi de locuri de muncă, averi risipite şi, în mod necesar, reconfigurarea oportunităţilor de business.

Din păcate, asemenea dimensiuni structurale şi temporale sunt adesea neglijate. Majoritatea economiştilor sunt cu ochii ţintă pe creşterea PIB-ului real, prin care se consacră de altfel ieşirea din recesiune. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, indiferent dacă economia şi-a încheiat sau nu ciclul ajustărilor. De aici şi obsesia politicilor "de relansare", care să facă recesiunea uitată cât mai repede.

Atât marxiştii, cât şi discipolii lor keynesişti aproape că ignoră timpul, ca principiu imuabil al acţiunii umane şi al economiei. Ei consideră, adesea nonşalant, că economia trebuie să se poată relansa la fel de uşor, într-un timp la fel de scurt, precum cel în care s-a consemnat prăbuşirea recesionistă.

Este vorba, aici, despre una dintre cele mai grosolane erori, pe care gândirea economică actuală o comite pe nesimţite, aproape instituţionalizat, de fiecare dată când economiştii pariază cum cutare sau cutare politică economică va debloca economia de la o zi la alta... Ca şi cum ai zice... peşte, sau ai pretinde că lucrurile pot fi produse, construite, la fel de repede precum se strică sau sunt distruse...

Probabil că cel mai nefast ingredient al intervenţionismului este tocmai această credinţă că politicile publice pot arde etapele, că pot aduce mai devreme ceea ce altfel nu poate fi obţinut decât mai târziu. Într-o asemenea discuţie, despre politică şi economie, problema este că, din păcate, tot mai numeroşi economişti privesc tot mai mult la politici şi prea puţin la obiectul acestora, adică la economie. În esenţă, politicile economice vor reuşi să susţină economia atunci când nu interferează, pe contrasens, cu principiile economiei, respectiv cu piaţa. Însă aceasta este deja o altă discuţie.

Exemplele recente de politici anti criză au ilustrat, în special în SUA, o astfel de tentaţie intervenţionistă. S-a apăsat adânc pe pedala anti criză, pentru a grăbi "relansarea", atât prin expansiunea bugetară cât şi prin relaxarea cantitativă a politicii "banilor ieftini". Spre deosebire, politicile anti criză din Europa au părut mult mai austere, dat fiind şi povara istorică, devenită de-acum critică, a deficitelor şi datoriilor publice.

În cele din urmă, tot timpul va demonstra dacă mai repede înseamnă neapărat mai bine. În general, atunci când pedala expansionistă accelerează relansarea, disproporţiile structurale sau "malinvestiţiile" acumulate în expansiune rămân pe poziţie. Astfel, prin amânarea ajustării structurale, dezechilibrele sădite în expansiune pot fi, dimpotrivă, amplificate. Cândva, însă, vor ieşi la iveală, după un viitor derapaj expansionist... ai cărui germeni încolţesc chiar pe fondul "politicilor anticriză".

În acest context, esenţial este gradul în care politicile statale încurajează sau stopează ajustările structurale în recesiune. Să ne amintim numai de schemele vaste de bailout - bugetar, monetar şi financiar - la care au recurs SUA, pentru a împiedica ajustările negative pe care piaţa le-ar fi impus. În prezent, rata dobânzii de politică monetară este în continuare ţinută jos, aproape de zero, ceea ce drenează credit artificial pentru a perpetua, pe mai departe, "malinvestiţii" sistemice din expansiune. Astfel, setul de politici "anti criză" induce, în formule keynesiste, "rigiditatea la ajustare structurală", adică restrânge flexibilitatea economiei.

În cazul României, în absenţa unei economii de piaţă consolidate, contextul financiar-bugetar expansionist a accentuat şi mai mult disproporţia dintre sectorul public şi cel privat. Din acest punct de vedere, România a ratat lamentabil oportunităţile recesiunii, în speţă ajustarea structurală în cadrul sectorului public. Pierderile şi arieratele din sectorul companiilor de stat indică perpetuarea de constrângeri bugetare slabe şi a indisciplinei financiare. Încă există domenii întregi, economice prin definiţie, în care economia (de piaţă) nu a apucat să răzbată.

De aceea, în locul activismului guvernamental şi al politicilor economice care pretind că pot face minuni, mai degrabă ar trebui înţeles fondul problemei, care ţine de infrastructura instituţională a economiei capitaliste. Relansarea post-criză ar trebui să dea mai multă crezare forţelor dinamice, antreprenoriale, ale pieţei.

Uneori, într-o economie de piaţă consolidată, recesiunea trece mai uşor şi mai sănătos atunci când, paradoxal, guvernul alege să nu facă nimic împotriva ei. Adică să lase economia să-şi activeze singură anticorpii, pentru că piaţa este cea care, de fapt, posedă măsura economică a ajustărilor structurale.