OPINII Scutire de impozit pe venit până la un salariu minim pentru toţi angajaţii

De ceva timp şi-a făcut loc în spaţiul public o propunere ce a venit din zona opoziţiei politice şi care vizează scutirea de impozit pe venit a tuturor salariaţilor ce realizează venituri până la nivelul unui salariu minim brut în economie, cât şi scutirea de impozit pentru partea din venitul salariaţilor egală cu un salariu minim brut pe economie, indiferent de nivelul salariului. Cu alte cuvinte, se propune ca toţi angajaţii cu un salariu de până la 2080 lei brut lunar, 2.350 lei lunar (la studii superioare) sau 3000 lei (sectorul de construcţii), pentru un program normal de lucru de 167,333 ore în medie pe lună, precum şi cei care au salariu peste acest nivel să fie scutiţi de impozitul pe venit de 10% calculat la nivelul salariului minim. De exemplu, dacă un salariat ar avea 2080 lei brut lunar sau 2.350 lei este scutit de impozit. Dacă un angajat ar avea 3100 lei brut/lună, impozitul nu se aplică decât pentru 1020 lei, întrucât pentru 2080 lei beneficiază de scutire. Şi tot aşa, indiferent de nivelul salariului.

Propunerea are implicaţii legale şi economice foarte mari. Mă îndoiesc că s-a făcut o măsurare a impactului. Am să încerc să argumentez.

Din punct de vedere legal, măsura la care mă refer face o separare între persoanele care obţin venituri din salariu şi persoanele care lucrează pe cont propriu sau în baza unui contract civil, adică între salariaţi şi nesalariaţi. O asemenea măsură în care anumite persoane să fie scutite de impozit pe venit şi altele nu ar încălca prevederile art.1 alin.(3), art.16 alin.(1) şi art.56 alin.(1) din Constituţia României, întrucât stabileşte o discriminare. De asemenea, se încalcă principiul neutralităţii fiscale consacrat legal. Este adevărat că art. 60 din Codul fiscal reglementează expres discriminarea în materie fiscală, fie în virtutea statutului profesional al unor persoane, cum sunt IT-ştii şi cercetătorii, fie în funcţie de o dizabilitate. De asemenea, sunt scutite de impozit şi persoanele fizice, pentru veniturile realizate din salarii şi asimilate salariilor, ca urmare a desfăşurării activităţii pe bază de contract individual de muncă încheiat pe o perioadă de 12 luni, cu persoane juridice române ce desfăşoară activităţi sezoniere dintre cele prevăzute la art. 1 al Legii nr. 170/2016 privind impozitul specific unor activităţi, precum şi persoanele fizice care îşi desfăşoară activitatea în sectorul de construcţii, pentru veniturile realizate din salarii şi asimilate salariilor prevăzute la art. 76 alin. (1) - (3), în perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2028. În toate aceste cazuri există o formă de discriminare, dispoziţiile din codul fiscal fiind neconstituţionale. Decizia CCR nr. 622/2006 nu este aplicabilă situaţilor juridice mai sus menţionate. Este irelevant că până în prezent prevederile art. 60 din Codul fiscal care consacră discriminarea în materie de impozitare a veniturilor nu au fost atacate la Curtea Constituţională. Se cunoaşte doar un singur caz, cu privire la scutirea de impozit pe venit a programatorilor care este în curs de judecată. Pentru că statul de drept în România nu este o realitate obiectivă, este explicabil de ce există forme diferite de discriminare "pozitivă" şi "negativă" în Codul fiscal. Aş mai insista asupra acestui aspect dintr-un singur motiv. Dacă există atâ-tea excepţii în Codul fiscal şi se adaugă încă una pentru a scuti de impozit pe toţi angajaţii până la un salariu minim, atunci şi cei care nu sunt salariaţi vor solicita acelaşi lucru şi vor apărea probabil o multitudine de alte situaţii în care angajatorii, sindicatele sau alte persoane interesate să invoce oportunitatea scutirii de impozit. Prin urmare, se creează un efect de antrenare periculos, întrucât actorii sociali vor cere scutiri de impozit în lanţ, în lipsa respectării unor principii consacrate legal.

Din punct de vedere economic, o asemenea măsură discreţionară ar putea avea un impact negativ pe latura veniturilor fiscale. Dar nu mă hazardez să fac estimări cu privire la amplitudine, ci să menţionez riscurile majore legate de veniturile fiscale, oferind câteva indicii. Întrucât ceea ce contează ca sursă de venit fiscal este numărul de contracte, nicidecum numărul de salariaţi, precizez că la sfârşitul lunii martie 2019 în piaţa muncii erau încheiate 6.357.002 contracte pentru perioada determinată şi nedeterminată (la total salariaţi activi: 5.514.014), din care 1.415.535 contracte cu normă întreagă la salariul minim de 2080 lei şi 249.384 la salariul minim de 3000 lei. La sfârşitul primului semestru 2019 erau încheiate 6.371.035 contracte de muncă (total salariaţi: 5.586.641), din care 1.413.729 contracte de muncă cu normă întreagă încheiate la 2080 lei şi 298.998 contracte de muncă cu normă întreagă cu 3000 lei, iar la jumătatea lunii octombrie 2019, erau încheiate în toată ţara 6.468.163 contracte de muncă (total salariaţi: 5.609.979) din care 1.382.577 contracte de muncă (21,37% din total) încheiate la salariul minim de 2080 lei şi 313.823 contracte de muncă încheiate la un salariu minim de 3000 lei. Un calcul parţial realizat numai pe contractele de muncă încheiate la nivelul salariului minim brut pe cele două nivele, respectiv 2080 lei şi 3000 lei, arată un impact bugetar de 2.139.386.412 lei/an, dacă numărul de contracte rămâne constant la datele din 15 octombrie 2019. Deşi, evident că nu are cum să rămână constant. Impactul fiscal este mai mare pentru restul de 4.771.763 contracte de muncă, unde salariul este peste cel minim brut, indiferent unde se încadrează acesta.

Aplicând măsura scutirii, dintr-o dată dispare impozitul la 1.696.400 de contracte de muncă (1.382.577 contracte la 2080 lei plus 313.823 contracte de muncă la 3000 lei) şi o reducere substanţială la restul de 4.771.763 contracte de muncă încheiate peste salariul minim brut. De asemenea, apare şi un efect pervers, în sensul ca la unele grupuri de întreprinderi/holding să apară "splitarea" contractelor de muncă din eşantionul de 4.771.763 contracte de muncă pentru a evita plata impozitelor. Cea din urmă ipoteză poa-te fi exemplificată astfel: să presupunem că un holding/grup de firme are un număr de angajaţi plătiţi peste salariul minim brut. Pentru a evita total plata impozitelor, un contract de muncă încheiat pentru o perioadă nedeterminată se reziliază pentru a fi încheiate alte două contracte până la 2080 lei. De pildă, la o persoană cu 4000 lei brut se pot încheia două contracte la valoarea de 2000 lei fiecare, caz în care nu se mai plăteşte nici un impozit. Nu este evaziune, ci ocolirea plăţii impozitelor în condiţii legale. Sigur, nu am de unde să ştiu câţi ar proceda aşa, dar există acest risc. Pe de altă parte, trebuie menţionat că valoarea salariului minim brut pe ţară se modifică anual sau la doi ani. Cu cât valoarea salariului minim brut pe economie creşte, cu atât tentaţia de a ocoli plata impozitului pe salariu va fi mai mare, din moment ce legea ar permite aşa ceva.

Raportând propunerea pe care o analizez la situaţia şi structura bugetului general consolidat, lucrurile stau aşa: dacă în decembrie 2017 impozitul pe salarii şi venit (deci nu numai salarii !) avea o pondere de 3,6% din PIB, iar în decembrie 2018 - de 2,4% din PIB, foarte posibil anul acesta ponderea acestui impozit o să scadă ca pondere în PIB sub 2%. Aşa arată trend-ul, analizând datele din execuţia bugetară consolidată pe 8 luni. Sigur că, este posibilă o recuperare a nivelului de colectare, dar mă îndoiesc. De aceea, scutirea de impozit pe venit până la un salariu minim brut pentru toţi angajaţii ridică două riscuri majore: bugetele locale să nu aibă cum să fie echilibrate, iar impozitele să fie evitate. Practic, măsura ar anula în mare parte impozitul pe venit sau ar crea oportunitatea de a legifera impozitarea progresivă sau a altor taxe din nevoia a de a acoperi deficitul astfel creat. Nu iau în considerare efectul asupra inflaţiei, ca urmare a impactului în cererea agregată şi nici influenţa asupra ofertei forţei de muncă, întrucât trebuie construite modele care să permită măsurarea.

Din punctul meu de vedere, Româ-nia este într-o perioadă de pre-criză, în care au fost luate măsuri discreţionare de politică fiscală, cum sunt de pildă reducerea impozitului pe venit de la 16% la 10%, impozitarea suplimentară a firmelor de stat. În acelaşi timp, s-a blocat orice îmbunătăţire a sistemului de administrare a taxelor, aşa încât gradul de colectare pe latura veniturilor fiscale este mai prost decât în 2004, de exemplu.

Se consideră în mod eronat că Româ-nia încă este pe creştere economică şi că aşa va fi şi în următorii 3-4 ani, ceea ce pe hârtie este adevărat, drept pentru care se susţine o politică pro-ciclică, deşi nu mai există spaţiu fiscal.

Guvernul României trebuie să res-tabilească ordinea în sistemul fiscal şi nu îşi poate permite testarea unor idei năstruşnice sau populiste care ar afecta şi mai mult finanţele publice.