OPINII Statul azi - între "tătuca" şi "mama vitregă"

Deşi comunismul s-a dovedit a fi un concept care nu este viabil economic, social-democraţia încearcă să demonstreze că un stat al asistaţilor social şi al "egalităţii de şanse" reprezintă viitorul. Din punct de vedere social, tătuca-stat se ocupă cel mai bine de oameni şi îşi asumă costurile bunăstării individuale - acesta este pe scurt conceptul social-democrat. La polul opus, statul de tip liberal îşi lasă membrii "fiecare pentru sine" şi se comportă mai degrabă că o mamă vitregă cu o parte dintre indivizi. Aceasta este teoria, acum să vedem cum stau lucrurile în practică...

Ca întotdeauna, în practică lucrurile sunt mult mai nuanţate. Între dreapta (liberalism) şi stânga (social-democraţie) mai există şi centru, apoi avem şi extremele... Curentul liberal a împrumutat multe idei "de stânga", iar social-democraţia ţine cont de multe dintre soluţiile dreptei pentru a crea "averea" pe care să o împartă apoi către toată lumea, în mod just. Statul protector este popular atât în ţările sărace şi în curs de dezvoltare, cât şi în cele mai dezvoltate economii. Este adevărat că, în ţările sărace, ceea ce se împarte este sărăcia - oferită către marea masă a populaţiei -, în timp ce averile ajung către o minoritate, de obicei politică. Totuşi, inexistenţa unei clase de mijloc puternice, precum şi faptul că asistenţa din partea statului este absolut necesară pentru supravieţuirea unei largi pături a populaţiei, face ca abordarea respectivă să poată fi catalogată ca stat social. În SUA, cuibul liberalismului, aşa cum scrie în cărţile de economie - este adevărat, cărţi scrise în primele decenii din secolul trecut -, unul din candidaţii la alegerile generale din noiembrie a făcut o gafă (aşa a fost considerată ţinând cont de voturile de care are nevoie), spunând că 47% dintre americani sunt asistaţi social, aşadar votanţii "naturali" ai celuilalt candidat. Trecând peste lipsa de abilitate a res­pectivului - care oricum era filmat cu o cameră ascunsă, atunci când se adresa propriilor susţinători -, trebuie să observăm că sună cel puţin ciudat o asemenea afirmaţie... şi totuşi ea este reală: mulţi americani trăiesc din ajutoarele diverse oferite de stat (pentru şomaj, asistenţă socială, pensii de diverse tipuri, scutiri de taxe datorate unor invalidităţi mai mult sau mai puţin reale, ajutoare pentru categorii dezavantajate etc.), iar această povară este dusă de bugetele federale şi bugetul central şi se materializează în deficitele imense ale SUA. Chiar şi cea mai mare economie, având o clasă de mijloc foarte mobilă şi activă, este împovărată de sistemul social la un nivel pe care se pare că nu poate să şi-l mai permită.

Exemplul extrem este, însă, Europa. Capitalismul a adus prosperitate în multe ţări din Europa de Vest. Mai mult, acumulările de bogăţie la nivel naţional au permis chiar avântul sis­temelor social-democrate în Germania, ţările nordice, Franţa, Italia, dar şi în ţările mai puţin bogate, în care partidele socialiste ori de centru-stânga au un cuvânt important în alegeri. Astfel, toate ţările europene s-au deplasat încet-încet, în special în ultimii 20 de ani, către un comportament paternalist faţă de proprii cetăţeni. Ultima "redută liberală" a fost, practic, Marea Britanie sub conducerea Doamnei de Fier Margaret Thatcher. Peste tot, guvernele au închis ochii la munca nefiscalizată, au introdus pachete compensatorii generoase pentru cetăţeni şi servicii sociale, de sănătate şi educaţie disponibile oricui. Aceste costuri sociale tot mai ridicate, împreună cu evoluţia demografică dezavantajoasă (cu naşteri mai puţine şi speranţă de viaţă tot mai ridicată), dar şi competiţia tot mai acerbă la nivel mondial datorată globalizării, au pus presiune pe bugetele naţionale. Unele ţări şi-au putut permite aceste costuri, altele nu - şi cu toate acestea, au oferit în continuare beneficiile res­pective. Odată cu integrarea europeană şi crearea zonei euro, lucrurile au devenit şi mai complicate, în sensul că ţările mai puţin bogate din zona euro au fost practic obligate să ofere pachete sociale la nivelul partenerilor lor de Uniune bogaţi, în timp ce veniturile din taxe pe care le-au obţinut de la cetăţenii proprii au rămas scăzute - de unde şi deficitele bugetare şi îndatorarea tot mai ridicată.

Acum, este nevoie ca aceste ţări să îşi reducă cu mult cheltuielile bugetare şi să crească veniturile - ceea ce se traduce prin majorări de taxe şi limitarea economiei gri - ceea ce nu mai este în linie cu viziunea social-democrată. Aşadar, este timpul pentru o revenire la liberalismul timpuriu, cel în care statul se purta ca o "mamă vitregă" cu cetăţenii săi mai puţin norocoşi, pentru a-i susţine pe cei care se pot descurca singuri... Crearea de bogăţie la nivel naţional redevine o prioritate; sistemul "ţara săracă având cetăţeni bogaţi" nu poa­te funcţiona pe termen lung - sau cel puţin până acum exemplele de succes sunt limitate la câteva ţări nordice de dimensiuni reduse.