OPINII Un viol public

De zile întregi, media românească este dedicată (aproape) în exclusivitate inundaţiilor care au lovit din nou România. Nu există cifră în rîndul victimelor dincolo de care să începem să recunoaştem sensul pe deplin motivat al solidarităţii şi al sincerei compasiuni şi nu se poate accepta pentru nimic în lume o abordare "cantitativă", atunci cînd e vorba de felul în care sîntem datori să reacţionăm în faţa dramei profunde cu care se confruntă semenii noştri. Dacă astăzi, cînd numărul celor năpăstuiţi este de ordinul miilor, sîntem martorii unei exemplare susţineri din partea unei ţări întregi, am convingerea că aceeaşi atitudine ar fi singura firească şi dacă cei aflaţi în suferinţă nu ar fi mai numeroşi decît degetele de la o singură mînă. Vreau să spun, cu alte cuvinte, că forţa indestructibilă a unei comunităţi nu rezidă atît în numărul oamenilor care o formează cît în profunzimea şi trăinicia sentimentelor care îi leagă pe acei oameni.

Felul în care este exprimată durerea, compasiunea e distinct nu numai de la religie la religie, de la cultură la cultură, dar, de cele mai multe ori, el diferă şi de la om la om. Un lucru, însă, trebuie să fie comun în toa-te: sinceritatea, buna-credinţă. Alături de care nu poate să lipsească grija permanentă ca intervenţia noastră să sublimeze suferinţa şi să confere celui năpăstuit un punct de sprijin, o speranţă. O coincidenţă nefericită a făcut ca, în acelaşi timp, şi noi şi englezii să fim la fel de greu loviţi de soartă, indiferent de cît de diferite sînt cauzele. Cine a urmărit ziarele britanice, BBC, mesajul reginei şi declaraţiile oamenilor politici nu se poate să nu fi fost izbit de diferenţa de la cer la pămînt între felul în care au găsit ei normal să se poziţioneze în faţa durerii şi maniera în care s-a manifestat la noi mass-media. La ei, forţa de-a privi în faţă chipul ascuns al duşmanului şi a-i spune răspicat că Anglia nu va abdica niciodată de frică de la valorile în care crede şi care dau întreaga măreţie Regatului - la noi, un bocet fără de sfîrşit şi fără de speranţă, dincolo de care ziua de mîine apare învăluită într-o tot mai paralizantă incertitudine. Nimic altceva nu se mai întîmplă în ţara asta, nimic altceva nu se mai întîmplă pe glob: imaginile calamităţii par a fi cotropit în totalitate întregul Univers, la care, pînă mai ieri, mai aveam acces.

Pe fondul general al unei asemenea abordări, de pe urma căreia singurii cîştigători pot fi, în cazul cel mai bun, medicii psihiatri, ne este dat să fim martorii şi unor demersuri a căror raţiune are un singur nume: ABJECŢIA! Un exemplu: Observatorul Antenei 1, din seara de 16 iulie. După un lung ciclu de reportaje din infernul apelor, întins pe parcursul a zile întregi, postul din Băneasa a făcut, în sfîrşit, pasul la vedere şi a reuşit o performanţă fără precedent. A montat sincron fragmente din declaraţiile preşedintelui Băsescu cu imaginile cele mai terifiante din locurile înghiţite de apă. Ce spunea Băsescu, din medalionul decupat într-un colţ al ecranului? Că nu trăim sfîrşitul lumii, că nu trebuie să ne pierdem capul şi încrederea, că ploile vor înceta, că nu mai exis-tă pericolul unor noi viituri, că viaţa trebuie să meargă mai departe. Ce vedea o ţară întreagă pe un ecran ce se dovedea prea mic pentru a cuprinde tot dezastrul? Apă cît vezi cu ochii, de pe fundul căreia se mai ridică spre cer, ici şi colo, cîte o clopotniţă, un acoperiş de casă, un stîlp de beton. Ce trebuia să înţeleagă telespectatorul? Că preşedintele bate cîmpii, că nu are habar de situaţia despre care vorbeşte, că dezinformează o ţară întreagă. Un preşedinte mincinos, străin şi indiferent faţă de necazurile oamenilor! Ei bine, ceea ce a reuşit de data asta Antena 1 cred că reprezintă o probă irefutabilă a felului descalificant în care Dan Voiculescu înţelege parteneriatul politic, cu atît mai mult în condiţiile în care simte că îi fuge pămîntul (citeşte "Parlamentul") de sub picioare. Poate să spună dl. Voiculescu pînă în pînzele albe că a donat de- mult televiziunea pupilei adorate; că în postul cu pricina nu se amestecă nimeni şi, cu atît mai mult, nu se practică cenzura - felul în care angajaţii familiei Voiculescu şi-au permis să violeze în public cele mai elementare norme de cinste şi obiectivitate marchează o nefericită premieră atît în viaţa politică, cît şi în mass-media din România. Este, probabil, singurul aport semnificativ pe care "omul politic" Dan Voiculescu este în stare să îl aducă mult-visatei integrări de la 1 ianuarie 2007.