Otopeni, România

Îmi poate explica cineva ce se petrece? Călătoresc destul de des cu avionul. Asta înseamnă că ajung frecvent pe Otopeni. De doi-trei ani încoace, practic toate avioanele în care mă urc sau din care cobor - de la diverse companii aeriene - nu mai folosesc burdufurile, ca în orice aeroport normal. Îi înghesuie pe călători în autobuze jalnice, cu care îi plimbă câteva zeci de metri.

M-am întors zilele trecute de la Roma. Aeroportul Otopeni este o imagine perfectă a ceea ce a ajuns, sub guvernarea socialistă, Româ­nia. Aglomeraţie infernală la ghişeele de control al paşapoartelor. Preţuri demente pentru nişte sandwich-uri sleite. Oficiali obraznici. Personal plictisit. Clădiri care par încropite din termopane şi ipsos. Reclame dubioase. "Exchange" la rate care desfid imaginaţia.

Senzaţia dominantă este aceea de dezorganizare. Plata unei parcări este o aventură. Trotuarele spre parcare lipsesc. Am încercat să scoatem maşina urmând indicatoarele. Imposibil. Duceau la "ieşiri" blocate cu garduri de beton. Ieşirea reală era pitită.

Acum ceva vreme, aeroportul Otopeni începuse să se mai civilizeze. Acum însă, locul îmi aduce aminte de începutul anilor '90. Este o atmosferă de delăsare generală şi de sărăcie.

Nici acum, după aproape 30 de ani, nu avem o legătură directă de cale ferată sau metrou spre Bucureşti. Inves­tiţiile sunt la pământ. Presa a relatat că în ultima vreme au fost incidente cu bucăţi din pistă care s-au desprins.

Una dintre probleme, evident, ţine de lipsa de reglementare competentă. Luaţi cazul taxiurilor. La Varşovia au un sistem eficient. Maşinile sunt bune, iar şoferii politicoşi. La Bucureşti, multe taxiuri sunt nişte epave, iar de unii şoferi e indicat să te fereşti...

Mărfurile din "shop" sunt semne ale degradării economice şi culturale. Se găsesc, de pildă, nişte cutii de bomboane cu etichete bizare. Pe capac, o cuconiţă cu păr roşu dă ochii peste cap, invitându-ne să mâncăm ceva numit "Dracula Dreams" (sau ceva de genul acesta). Alcool şi ţigări peste tot.

Probabil că pentru mulţi dintre clienţii aeroportului Otopeni aceste lucruri nu contează. Ei oricum sunt acolo pentru a pleca definitiv din ţară. România, sub socialişti, a generat mai mulţi refugiaţi economici decât alte state, care au fost consumate de război civil.

Exportul de oameni este singura industrie care a mers bine din 1989 încoace. O privire pe tabloul curselor aeriene de la Otopeni te lămureşte imediat cu privire la geografia acestui exod. Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, Grecia/Cipru.

Însă pentru doritori, să ajungi la aeroport nu e treabă uşoară. De zeci de ani Capitala nu are o centură demnă de acest nume. Am plecat de la Otopeni spre Buzău în crucea nopţii. Pe şosea, o beznă totală. Drumurile sunt prost marcate.

Mai devreme, în cursul zilei, mă oprisem la Siena. Acum treceam prin Sineşti. Citesc în presă că au reapărut bandiţii la drumul mare, la fel ca în secolul XVIII. Au fost cazuri în care călătorii au fost bătuţi sau jefuiţi. Înţeleg că autorităţile nu au fost prea deranjate.

De ce ar fi? Revolta socială este o întreprindere dificilă. Presupune coordonare între numeroşi oameni. În România, tentaţia revoltei a fost înlocuită de strategii individuale de supravieţuire. Fuga este una dintre acestea.

Românii fug de un sistem profund corupt şi incompetent. Chiar este aşa de greu să faci curat pe marginea drumului? Este aşa de dificil să construieşti un terminal frumos? Este o mare filozofie să deschizi câteva ghişee atunci când coada la punctul de trecere a frontierei ajunge pe scările rulante? În Otopeni s-au scufundat, după Revoluţie, bani publici cu nemiluita. Iar rezultatul este acelaşi ca în restul ţării. Adică zero. La Tarom, avem anul şi scandalul.

Aud că guvernanţii vor acum un aeroport în Teleorman (nu este o glumă). Sau la Braşov. Sau un pod peste Dunăre. O autostradă în Moldova. Alta în Teleorman (nici asta nu e o glumă). La producţia de vorbe goale nu îi întrece nimeni. Între timp, pe drumul spre Otopeni, gara Băneasa a ajuns o ruină.

Scenele de la aeroport mi-au adus minte de imaginile acelea cu ultimele zile ale războiului din Vietnam, când trupele comunis­te erau pe cale să intre în Saigon. Oamenii se urcaseră pe garduri la ambasada americană, disperaţi să prindă unul dintre ultimele zboruri care să îi ducă în lumea liberă.

Eu formulez acum o constatare simplă: un regim politic care nu poate gestiona nici măcar un aeroport nu poate gestiona o ţară întreagă.

Eşecul acestei guvernări este vizibil acolo, evident pentru oricine. Singurul motiv pentru care regimul mai rezistă este existenţa acestei supape. Plecarea.

Aproape 5 milioane de români au făcut-o. Otopeni este, într-un fel, un Ellis Island al nostru. Unul fără demnitate şi fără metodă. Nici un monument nu va rămâne acolo. Vor pleca mulţi, cei rămaşi vor fi prea puţini şi prea săraci. Bănuiesc că atunci locul se va închide de la sine, invadat de bălăriile pe care se văd deja din avion cum avansează spre betonul crăpat.