Parlament sau Adunare?

Ultimul act al ciclului electoral, care se va consuma în toamnă, va consemna, cu siguranţă, schimbări ale politicului autohton. Şi nu ne referim la partidul care va ajunge să formeze executivul, nici la şeful acestuia sau la persoana care va fi desemnată ca preşedinte al republicii noastre, zise şi semi-prezidenţiale. Avem în vedere o instituţie esenţială a oricărei alcătuiri democratice: Parlamentul.

În cei aproape 15 ani de tranziţie această instituţie a ajuns să ocupe un loc deloc onorabil în percepţia publică: se află pe unul dintre ultimele locuri în ceea ce priveşte încrederea, iar un sondaj recent o poziţiona, e adevărat că datorită reprezentanţilor săi, pe primul loc la capitolul corupţie. Nu ştim cît de fiabil a fost respectivul sondaj, dar ceea ce ştim cu certitudine este faptul că majoritatea sondajelor plasează instituţia parlamentară pe ultimele locuri în ceea ce priveşte încrederea în principalele instituţii ale statului de drept. De asemenea, n-am putea spune cu precizie dacă acest fapt se constituie într-o legătură cauzală cu fizionomia tranziţiei societăţii romîneşti, dar se poate afirma cu certitudine că acest fenomen constituie un indiciu al diferenţei dintre politicul autohton şi modelul acestuia care este funcţional în societăţile cu democraţie consolidată. Iar faptul că imaginea Parlamentului nostru - datorată,este adevărat, unor clişee media (parlamentarul este o persoană publică care îndrăgeşte chiulul, consumă mulţi bani publici, utilizează maşini scumpe etc.) - se reduce fie doar la a asigura o parte a viitorilor ocupanţi ai fotoliilor din Palatul Victoria, fie la acela de a vota o mulţime de ordonanţe de urgenţă, nu ştim dacă sa o punem doar pe seama calităţii persoanelor care compun această instituţie, sau mai degrabă pe aceea unei anumite viziuni sau filozofii politice a partidelor politice.

Esenţa acestei filosofii constă îndeosebi în accepţia care este acordată categoriei reprezentativităţii. Fără a intra în detalii de natură constituţională, ceea ce este important este faptul că aleşii sunt percepuţi de semenii noştri, în calitatea lor de alegători, ca find extrem de abstracţi. S-ar crede că votul uninominal ar fi o soluţie nimerită pentru diminuarea acestui fenomen. Mai degrabă, ne-am trezi cu un parlament care ar funcţiona şi mai ineficient. Adevărata problemă este în altă parte! Modul în care sunt selecţionaţi de către partide, felul în care aceştia participă la realizarea intereselor şi aspiraţiilor celor care îi aleg, fac din această categorie de politicieni o specie aparte: ei contează doar formal în contextul instituţiilor care asigură guvernarea societăţii. Prioritatea acordată executivului, în întregime făcut responsabil de modul în care evoluează societatea, orientează percepţia publică înspre o concepţie potrivit căreia parlamentarii ar reprezenta puterea poporului, iar prin însăşi acest fapt, natura democratică a puterii este asigurată. Dacă ne gîndim, puterea poporului era reprezentată, în regimul totalitar, tot de nişte reprezentanţi, dar reuniţi sub titlul unei Adunări. Apoi în numele acesteia, partidul comunist făcea şi dregea totul! Nu susţinem neaparat că am avea de-a face cu o asemănare între cele două tipuri de reprezentativitate calificată, ci doar faptul că reprezentativitatea unei Adunări era o modalitate de anulare a politicului, de excludere a cetăţenilor de la guvernarea societăţii. A accepta o reprezentativitate doar de decor, total subordonată executivului, este acelaşi lucru cu diminuarea politicului, cu înghesuirea Parlamentului într-un pat croit pe măsura unei Adunări. Aşa că, unii cîrcotaşi ar fi în drept să se întrebe în continuare: cu ce ne vom alege după alegeri? Cu un Parlament, sau cu o Adunare?