PASAMENTE ALTERNATIVE De la potcoava de aluminiu la brăţara de aur

În unul dintre filmele cu adunători şi vânzători de obiecte de colecţie ce rulează, cu mare succes, pe mai multe canale apolitice de televiziune, cineva aduce la amanet o potcoavă întreagă prinsă pe o bucată de lemn. A aparţinut, desigur, unui cal, cu nume ca de Ferentari, Secretariat, şi cu renume de cursă lungă. Calul a trăit din 1970 până în 1989 şi la vârsta de 3 ani a reuşit prima triplă în cursele din SUA, Triple Crown, după un sfert de secol de pauză. De fapt, recordul câştigării celor 3 mari curse americane rezistă şi în prezent. Secretariat îşi dispută locul de cel mai bun cal de curse ce a existat vreodată cu Man o'War, un alt cal legendar. Panoplia cu potcoavă conţinea şi o plăcuţă cu numele Secretariat la care încă mai vibrează mulţi americani, cam cum reacţionează românii la calul lui Făt -Frumos, consumatorul de jar. Mai mult, ofertantul avea şi o scrisoare de la proprietara, celebră şi ea, a Secretariatului, Helen Bates "Penny" Chenery Tweedy în care scrie despre acest cadou. O ofertă "beton" am fi spus noi, obişnuiţi cu mult mai puţin, uneori chiar cu nimic, dar americanul trebuie să bage în scenă şi specialistul. Care aruncă doar o privire şi nu se mai opreşte din explicaţii: potcoava a aparţinut, totuşi, unui cal, şi nu orice cal, ci unul celebru, în ciuda numelui. Dacă este un cal oarecare, potcoava nu făcea nici cât o ceapă degerată, dar pentru că este un cal renumit, de curse, se schimbă treaba, în sensul creşterii preţului. Dar specialistul american e greu de mulţumit, ca să o şi evalueze trebuie să ştie dacă este o potcoavă de competiţie sau una de pensie. Vorbeşte singur, cu răspunsuri şi întrebări de o manieră extrem de didactică. Dacă este din aluminiu, atunci potcoava este de competiţie, că trebuie să fie mai uşoară, dacă e din oţel, este încălţăminte de pensionar, care nu mai aleargă. Şi, atenţie, potcoava este din aluminiu. Preţul creşte vizibil, de 10 ori. Dar nici acum nu ne regăsim liniştea! Dacă vrem să mai punem câteva mii de dolari la preţ trebuie să ştim exact la ce cursă a fost purtată, mai ales dacă e vorba de una din faimoasa Triplă.

Acest episod este o dovadă clară a importanţei expertizei şi evaluării în comerţul cu obiecte de artă şi de colecţie. Preţul depinde clar de identificarea corectă a ofertei, de plasarea în sfera potrivită de interes. Poate că nişte kosoni de argint nu i-ar interesa pe americani nici cât potcoava unui cal mort, mai ales dacă este unul celebru, cu performanţă sportivă. Poate nici pe noi nu ne-ar fi interesat dacă am fi continuat să credem că aşa ceva nu există. Şi, totuşi, tocmai am cumpărat 49 de kosoni dacici de argint din ţara lui Secretariat, cel iute de toate cele 4 picioare. Povestea oficială nu lasă nicio umbră de îndoială asupra identificării mărfii şi laudă cooperarea, pentru prima dată, cu americanii, în domeniul recuperării de patrimoniu. Altfel spus, ştim că monedele fac parte din singura emisiune de kosoni de argint lansată vreodată şi dintr-un tezaur de vreo 2.300 de piese descoperit de braconierii arheologici - pare ciudat, dar noţiunea există şi e folosită - la Sarmizegetusa şi a fost scoasă din ţară pentru o inevitabilă valorificare în alte ţări, cu monedă cât kosonul. Cooperarea poliţienească cu americanii a dus la identificarea monedelor şi la recuperarea lor, adică achiziţionarea de la o casă de licitaţii unde urmau să fie scoase la vânzare. Cei care se aşteptau la o operaţiune ca-n filmele americane, în care monedele sunt luate de la hoţi şi date României ce jeleşte pe situl arat braconiceşte de la Sarmizegetusa, vor fi dezamăgiţi. Recuperarea s-a făcut cu banii jos, cam 800 de euro de bucată, în medie, într-o operaţiune oficială, la costum şi cravată. Este prima dată când monedele văd lumina blitzurilor, ele fiind scoase din pământ direct în Occident. Şi mai sunt kilograme întregi de monede, de aur, dar şi de argint, de scuturi de fier şi de brăţări spiralate, care sunt urmărite şi pe cale să fie recuperat- răscumpărate.

Normal, ne întrebăm ca orice om simplu în gândire, de ce nu scoatem noi, cu specialiştii noştri, tezaurele din pământ, în loc să le alergăm apoi prin lume, gata să dăm bani grei pentru ele. Nu ar fi mai bine să dăm aceşti bani arheologilor noştri decât comercianţilor străini? Aflăm, public şi autorizat, că sunt extrem de puţine monedele descoperite în zeci de ani, aproape un secol, de cercetări arheologice la Sarmizegetusa în timp ce regulile şi reglementările profesionale ale arheologilor interzic utilizarea detectoarelor de metal de către cercetători. Multe am auzit de când am învăţat să citesc, dar pe asta nu o ştiam. Şi până la ora intrării la tipar încă nu mă dumirisem dacă asta este bine sau nu. Mai în glumă, mai în serios, ar trebui ca forţele de ordine să îi aştepte pe braconierii detectori şi săpători la ieşirea din tură şi să le confişte marfa imposibil de justificat în lipsa unor facturi semnate de Decebal şi administraţia locală a Getei şi a dacilor.

Dincolo de alte aspecte, unele grave, altele meritorii, rămâne teama că statul român devine cel mai serios cumpărător de piese arheologice scoase de pe teritoriul pe care ar trebui să îl controleze. Este dificil de considerat că avem de a face cu o recuperare, de vreme ce formula oficială este cea de cumpărare preferenţială de pe piaţă, de la un vânzător legal şi profesionist, şi nu de confiscare şi predare către statul de la care a fost furat. Tot pe bază de cumpărare s-au întors şi tablourile furate de la Bruckenthal, ba chiar şi ostaticii grupului Marie Jeanne - Ohanezian din Iran. Desigur, erau din Irak, dar nu mai ieşea rima.

În primăvara lui 2011, înaintea recensământului cu explozie foarte întârziată care se desfăşura în toamna aceluiaşi an, am aflat că la Paris se vând manuscrisele lui Cioran. De fapt, oferta lui Binoche et Giquello cuprindea, pe lângă printuri de maşină ale unor texte şi cărţi legate de România, şi documente importante ale eseistului filosof, cum ar fi diploma de bac şi un paşaport, acte greu de obţinut şi atunci. Miercuri seara, pe 6 aprilie 2011, aşteptam cu ochii pe televizor, cu urechile la radio şi degetele în internet, adică împrăştiat prin toată casa, o veste de la statul român, cum că, după ce a golit Bijuteriile occidentale de brăţări spiralate, ia şi fondul Cioran. Şi, cu o satisfacţie zâmbăreaţă de om cu flerul confirmat, am auzit vestea că şedinţa de guvern tocmai a suplimentat bugetul Ministerului Culturii, chiar în preziua licitaţiei, ce preceda şi ea centenarul naşterii lui Cioran, din 8 aprilie. Adică în ultima clipă. Şi nu suplimenta cu necesarul de la Paris, ci cu triplul său. Altfel spus, în înţelepciunea sa nemărginită şi cu o cunoaştere abilă a psihologiei pieţei de artă, guvernul anticipase o posibilă creştere a preţului la licitaţia de la Paris din cauza implicării unei structuri cu bani, adică statul român prin ministerul său. Dar, vai, următoarele cuvinte din ştire nu vorbesc de Cioran, ci de... o brăţară de aur pe care s-au dat 62 de mii de euro, de două scuturi de fier la 45 de mii, 229 de monede cu 182 de mii, şi avocaţi, numai 4 mii de euro. Dintre monede, doar 27 sunt de aur, restul sunt două tipuri de kosoni de argint, descoperiţi la Sarmizegetusa în decembrie 2003, deci din acelaşi lot cu cei 49 kosoni cumpăraţi din SUA, la 800 de dolari bucata, după 10 ani de rătăcire prin lume, departe de Dacia-mamă.