Piaţa statului

Lichidarea, de facto, a Institutului Naţional de Administraţie nu e un simplu accident de parcurs pe drumul reformei administraţiei şi nici măcar doar o operaţiune lucrativă în favoarea unui grup de indivizi bine plasaţi în cercul strâmt al puterii şi interesaţi în preluarea moştenirii institutului, ci încă o măsură ce merge în direcţia "desfiinţării" statului.

Cum ne sugerează, de altfel, multe alte exemple de restructurări ale unor agenţii guvernamentale.

Crearea unei "pieţe" a treburilor de stat şi a serviciilor publice, bazată pe funcţionarea "sfintei" legi a cererii şi a ofertei, şi asta în plină criză economică şi de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, e o dovadă de orbire ideologică care ne trimite în alte timpuri.

E curios cum actualii neoliberali şi foştii comunişti împărtăşesc aceleaşi idiosincrazii în faţa statului, dar, de fapt, şi unii şi ceilalţi doresc moartea statului.

Încă unul din acele paradoxuri aparente care ilustrează modul în care postcomunismul este prizonierul "epocii de aur". Însă lipsa de discernământ şi fanatismul ideologic al acestor cavaleri ai pieţei va fi plătit de toţi.

În România, sub pretextul reformei administraţiei şi cu argumentul recesiunii totul pare permis. Nu aşa se întâmplă în alte părţi. În jurul unui alt prim-ministru - cel francez, François Fillon - Consiliul de analiză a societăţii condus de filosoful Luc Ferry a redactat în primăvara acestui an un raport privind cauzele, efectele şi posibile remedii ale crizei actuale. În faţa crizei. Materiale pentru o politică a civilizaţiei, aşa cum este denumit raportul, analizează dintru început actuala criză nu doar ca "una financiară, ci ca una economică, ceea ce este, într-un anume sens, mult mai grav, mult mai profund şi implică răspunsuri fundamentale". Şi tocmai de aceea autorii raportului merg mult mai departe în întreprinderea lor analitică, identificând dincolo de criza economică o "criză de sens a vieţii comune în societăţi al căror singur orizont nu mai poate fi cel al consumului". Şi asta se spune într-o ţară care a trecut, cel puţin până acum, mult mai lin prin criză în comparaţie cu marile campioane ale neoliberalismului, Marea Britanie sau SUA. Să fie comunişti - aşa cum sunt foarte repede etichetaţi în România toţi cei ce nu sunt de acord cu dogmele neoliberale - şi membrii Consiliului de analiză a societăţii?

Răspunsurile la actuala criză nu pot fi doar tehnice sau, şi mai rău, doar ideologice, ci, vorba raportului Ferry, "în termenii civilizaţiei". În fond, tocmai ideologia pieţei, care nu trebuie confundată în nici un fel cu mecanismul modest şi eficace al economiei de piaţă, a dus la acest impas. De aceea, iluzia că doar moralizând economia şi intervenind puţin asupra cupidităţii bancherilor va rezolva toate problemele e periculoasă. Căci economia nu poate fi împărţită decât în formulele de vulgarizare într-o economie bună, economia reală, şi una rea, aşa-zisă de cazinou. Criza subprimelor, inevitabilă în logica economică şi socială care a dominat până acum, a pornit din economia reală. Şi pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple este nevoie de stat neutru şi imparţial, dar şi cu autoritate, care să asigure respectarea normelor şi egalitatea dintre cei ce participă la viaţa economică. Or, în România, acest stat, şi aşa şubred, este acum pus în primejdie.

Criza românească nu este deosebită de criza mondială. Fiind vorba de criza unui model social global, criza mondială se manifestă peste tot. Chiar dacă formele sunt aparent diferite, răspunsurile nu mai pot fi particulare. Când însă în România acţiunea guvernanţilor nu se îndreaptă spre reabilitarea statului, ci spre ataşarea acestuia unor interese particulare situaţia devine dramatică. Iar cazul INA nu este decât o exemplificare.