Pierduta societate a zilei de mîine

Crăciun. Anul nou. Bobotează. Praguri. În realitate un hiatus, o ruptură în structura lumii şi a lumilor care împarte şi suspendă totul: timp trecut şi viitor, istorie, destin, cunoscut şi necunoscut, feeric şi teluric, magic şi profan, viaţă şi fără de viaţă, început şi sfîrşit. Din faldurile festivismului mercantil al zilelor de azi, conţinutul spiritual, însă, nu se mai zăreşte. S-a pierdut, fără să mai bage cineva de seamă. A rămas doar semnul. Semnificaţia s-a topit, înghiţită de lăcomia şi hedonismul precar al unei societăţi care, închinîndu-se orbeşte consumului, nu mai este capabilă să îşi dea seama că, de fapt, a început să se autofagociteze. Să se devoreze în ritm accelerat pe ea însăşi. Aşa se face că, în loc de miracolele din şirul celor 12 nopţi care încep cu Crăciunul şi ţin de relaţia magică a fiinţării noastre, nu doar în lumea de jos, ci şi în cea de deasupra, care ne conţine, ne-am ales cu un şir arbitrar de cîteva zeci de zile trase la indigo, inundate pînă la saturaţie de reclame şi semne agresive a căror singură finalitate este să scoată banul din buzunarele "clientului". Şi cel bogat şi cel sărac. Cît are fiecare. Nu contează, banul să iasă. "Industria consumului" trebuie să prospere! Societăţi întregi au ajuns să depindă de ea. Masiv. Iar societatea României, din nefericire, se prenumără între ele.

Dar, nu despre vidul spiritual în care s-au scufundat societăţile post-modernităţi vreau să povestesc, ci despre ceea ar putea să ne aştepte în societatea pierdută a zilei de mîine, cea pe care am vîndut-o deja ca să acoperim o parte din deficitul de cont al zilei de azi. Să uităm o clipă, vă propun, de evenimentele care ne pîndesc după colţ. De războiul sau războaiele care ameninţă să ne răvăşească societăţile şi aşa zdrenţuite în însăşi urzeala lor. De şirul crizelor care aşteaptă tot mai nerăbdătoare să dea buzna şi să rupă zăgazurile lumii acesteia, ale cărei rosturi aproape nimeni nu le mai înţelege. De agresiunea biologică, psihologică şi politică la care suntem supuşi. De acţiunile dezlănţuite ale demolatorilor democraţiei cărora abia dacă le mai opune cineva rezistenţă. De elanul distructiv al celor care sub masca unei fals ocrotitoare griji pentru sănătatea publică şi-au luat libertatea aproape nelimitată de a suspenda şi aliena valori, drepturi şi structuri relaţionale fundamentale care definesc Libertatea şi Umanismul în orice societate care aspiră măcar să fie civilizată. Energie, salarii, preţuri, pensii, ajutoare şi cîte altele le vom lua în piept în spaţiul inevitabil al zilei de mîine, de îndată ce va deveni, ziua de azi. Avem însă un răgaz, magic. Aceste 12 zile şi nopţi în care putem privi sus, către stele, pentru a ne recalibra perspectiva din care ne relaţionăm cu lumea şi sensurile ei. O perspectivă mult mai largă, mai cuprinzătoare decît suma tuturor "zilelor de azi" pe care le-am trăit şi pe care le mai avem de trăit fiecare.

Despre formele distopiilor spre care pare să se grăbească tot mai tare lumea post-modernă s-a scris pe larg. De la "Brave new world" a lui A. Huxley şi "Ferma animalelor" a lui G. Orwell, pînă la "Scurta istorie a viitorului" a lui Jaques Attali şi "The great degenerations" a lui Niall Ferguson. Tabloul este mai mult decît bine conturat, iar drumurile care duc într-acolo au fost de mult deschise. Nu ne mai rămîne, ca alternativă, decît "Utopia". Modelele nu sunt prea multe. Cel bazat pe ştiinţă şi puterea ei nelimitată de a schimba lumea în bine a fost pus în pagină, încă de pe la 1627 şi aparţine lui Francis Bacon. Utopia lui este Noua Atlantidă. Un loc, Bensalem, în care guvernarea are ca obiectiv "progresul ştiinţei". O societate în care echilibrele sociale şi spirituale sunt ţinute sub control de soluţiile oferite de ştiinţă. Totul este perfect sau aproape perfect. Regulile şi corecţiile sunt generate de un consiliu al înţelepţilor, reunit sub cupola instituţiei numită Casa lui Solomon. Departe de a fi vreo adunare de trîntori dătători cu părerea, ei se ocupă cu dezvoltarea cunoaşterii, cu experimente şi verificarea lor, cu generalizarea cunoştinţelor dobîndite experimental, cu crearea aplicaţiilor practice, de folos social, şi cu difuzarea lor în comunităţile locale. Preţul pentru toate aceste beneficii, însă, nu este deloc mic. Locuitorii Noii Atlantide se ascund de restul lumii, cu mare grijă şi stăruinţă, îşi interzic călătoriile, în afara celor desemnaţi să culeagă date ştiinţifice din alte ţări şi locuri şi, mai ales, suprimarea unei însemnate părţi din ceea ce noi numim astăzi teritoriul libertăţii individuale şi colective. Raţionalitatea le-a amputat, de aceea, în utopia lui Bacon, nimeni nu plînge pierderea suferită. Cealaltă soluţie utopică care a deschis drumurile modernităţii îi aparţine lui Tommaso Campanella şi se întrupează în ceea ce el numeşte "Cetatea soarelui". Cînd a avut Campanella timpul şi de unde a avut puterea să viseze frumos este un adînc mister, căci bună parte din perioada lui de creaţie, aproape 27 de ani, şi-a petrecut-o în închisori deloc blînde, uneori stînd ferecat în fiare şi scufundat în apă pînă la genunchi. Cetatea soarelui, însă, o replică peste timp la Cetatea lui Dumnezeu, imaginată de marele Augustin, este domeniul deplin al raţionalităţii generate de legile naturii, de cunoaşterea şi respectarea lor. Visul revenirii omului în Rai este posibil, cu condiţia ca oamenii să înţeleagă că raiul lor este Pămîntul, natura din care fac parte şi ale cărei reguli sunt ţinuţi, pentru propriul lor bine, să le respecte. Morala, religia şi regulile de convieţuire colectivă, de guvernare, soluţiile pentru marile probleme sociale decurg toate, natural, din premisa dată. "De-a fost în lume-aevea o epocă ferice, ar prea putea din nou să fie, căci orice lucru îngropat învie şi, ca un cerc, se-ntoarce la matrice. Cu multă perfidie neagă-aceste lupul, vulpea, cioara, deşi Atotputernic Domnul, crug ce se mlădie, o zice şi-un dor comun cu el o scrie. De-ar dispărea «al meu» «al tău» ce sunt acum la mare cinste, schimba-s-ar în plăcere şi rai Pămîntul! Iubirea oarbă-ar căpăta vedere, frăţie-ar fi, nu-mpărăţii funeste, iar ignoranţa sub ştiinţă-ar piere". (Sonetele profetice).

Nu vă grăbiţi să căutaţi nod în papură Utopiei. Fără puterea ei regeneratoare, fără lumina pe care o aruncă în bezna "zilelor de azi", fără recursul la miracol, lumea post-modernităţii este pîndită de ciuma auto-distrugerii.