PLASAMENTE ALTERNATIVE 90 pe 9 a 9-a

Astăzi, în a 9-a zi a celei de-a 9 luni a anului, Mircea Deac împlineşte 90 de ani. Dacă nu am ştii că aşa ceva nu se poate, am zice că a învins timpul. De fapt, au ajuns la o înţelegere, Timpul se va oferi din el iar scriitorul nu îl va irosi. Este patriarhul criticii de artă dar nu trecutul este cel mai important în această pildă ci prezentul, momentul în care Mircea Deac scrie şi publică. Dacă am fii stăpînii destinului am spune că nu are timp să se oprească. Şi are atîtea de spus, de scris, de mărturisit.

Luni, pe 12 septembrie, pictorul de această dată, Ion Murariu, se înscrie la rînd cu o împlinire similară, acum rotunjind doar 89 de ani. Pictor de o viaţă, de toată viaţa, Nică Murariu, cu stradă în Dorohoiul natal, este patriarhul acuarelei româneşti.

Emil Ciocoiu nu este patriarh, mai degrabă mag astrolog, dar este născut a doua zi, pe 13 septembrie, dar acum doar 63 de ani. În 1980 s-a stabilit în Germania pentru că aici confraţii începuseră să se teamă de viitorul său. Astfel că a mers acolo unde oamenii îşi iubesc viitorul şi vor să fie frumos iar frumosul este apreciat şi are loc. Acum expune la GalAteCa, sala de la parterul Bibliotecii Centrale Universitare, uşă în uşă cu intrarea studenţilor cititori. De ce or mai citi că doar se preseupune că au luat bacul, la un moment dat?

Tuturor, patriarhilor iubirii de artă şi celor încă în vîrstă de enoriaş, ani mulţi şi buni, cu sănătate şi timp!

Pentru cei care îşi zornăie banii în buzunare, vestea cea mare este că a început sezonul de licitaţii de artă. Acum, încercările noastre de previziune vor căpăta chip şi cifre, vom bănui din ce în ce mai exact cum arată piaţa, dacă se reia optimismul, ca pe pieţele din Vest, sau continuăm să vorbim de criză, de efectele crizei sau, mai exact, de efectul de criză. Acesta este atunci cînd deţinătorii de fonduri, mici sau uriaşe, de cumpărături sau de-a dreptul capabile de investiţii, nu mai dau banii din mînă, se gîndesc de mai multe ori, se scarpină în cap zile sau luni întregi, iar ezitarea li se transformă în refuz. Ori soluţia gîndită de americani pentru ieşire din criză cere exact invers, daţi bice la consum să circule banii să avem impresia că sînt mai mulţi. Efectul de criză înseamnă că banii de pe piaţă sînt mai puţini decît sînt ei în realitate în timp ce soluţia propune să învîrtim banii cu aşa viteză încît ei să pară mai mulţi decît sînt în realitate. Fără bani pe piaţa de artă, fie ei de cumpărături sau de investiţii, chestie de număr, sau fără număr, fără număr, nu merge nici comerţul de artă, cel care lucrează cu produsul finit ca o marfă oarecare, nici creaţia plastică nu înfloreşte, artistul se întoarce la boema săracă, cu zîmbet fals şi teribil de trist, care nu mai corespunde vremurilor noastre.

Din tonul sumbru de pînă acum se poate ghici că rezultatele primei licitaţii de artă din acest sezon nu sînt prea încurajatoare. Din 75 de oferte din categoria colorată, pictură şi grafică, a licitaţiilor de artă, s-au vîndut doar 7, şi acelea la preţuri fără nicio pretenţie, de maxim 6,5 mii de lei, singur şi departe de locul doi. S-au vîndut o peniţă semnată Tia Peltz, cu 700 de lei, autoportret în cărbune de Schweitzer-Cumpăna la 1.400, o posibilă schiţă cinetică de Lucaci, la 1.200, un ulei Constantin Aricescu, 1.600 lei, o iarnă lipicioasă cu case şi minaret, semnată P. Vartanian, la 3.600 de lei, un alt peisaj de iarnă, mai coerent, de Sorin Petruşel, artist puţin cunoscut şi plecat devreme dintre noi, în 2007, cu 1.100 lei. Tia Peltz recidivează, la cerea publicului, cu ce îi place acestuia mai tare, ulei pe pînză, mmmm, un deliciu! A costat 6,5 mii de lei, el fiind acela. În schimb, un Ştefan Constantinescu, clasic şi puternic, a plecat pentru 5.000 de lei. Este acelaşi preţ la care nu a plecat oferta următoare, dovleci veridici de Nicolae Stoica.

La 4 mii ar fi mers o natură statică de Spiru Chintilă, un mare artist, fost cunoscut, acum uitat dar demn de o revenire care să îi pună în lumină valoarea. Sau un nud cu culori interesante de Isachie Popescu, la 7 mii. La 3 mii de lei, se putea lua un portret de ţărancă, o figură interesantă, cu o expresie plină de mister, cu o posibilă istorie interesantă. Crinii albi de Vera Veslovschi, soţia lui Jean Niţescu, confirmă oscilaţia mult prea înaltă a cotei acestei artiste, aruncată mult prea sus pe piaţă, cu eforturi personale şi fără beneficii de menţinere a nivelului şi abandonarea de acum, cînd nu se înţelege ce se întîmplă şi ce se va întîmpla. Nu s-a vîndut la 1,6 mii de lei. Peisaj transilvan de Octav Angheluţă, la 28 de sute, portret de expresie cu 22, sau cu 18 de ţigan, semnate de Samson Bogdanovici, tot neadjudecate. Nu s-a vîndut nici nudul planturos din atelierul lui Miklosy Gabor, de fapt cu ştampilă din acest atelier, dar nesemnat? Ciudat, de obicei instituţii muzeale de stat de dincolo de munţi cumpărau aşa ceva. S-o fi iscat vreo îndoială? Din păcate sînt multe oferte care meritau cumpărate, la preţuri mici, cele cu "defecte" fiind evidente deci fără risc de înţepuire. Există totuşi scuza că nu s-a întors toată lumea din vacanţă, mai ales lumea bună, sau că s-a cheltuit mult. Nu, nu e vorba de cheltuielile publice, nici de gazonul de pe Arene Nationale, cum ar trebui să se numească în franceză noul nostru stadion, ci de vacanţele personale. Şi dacă tot vorbim de la firul ierbii, în centrul atenţiei acum, dacă am fi într-adevăr urmaşii lui Traian, cel din imn, nu Zeus, ar trebui să ştim că în arenele romane nu era fir de iarbă ci rumeguş şi nisip. Iar în latină arena înseamnă chiar nisip. Remember 2003, meciul cu Danemarca!

Am ieşit din strictul comerţului cu artă, vorbim de ani şi aniversări dar nu uitaţi că vine o comemorare, a celei mai spectaculoase crime de care omul a fost în stare. Acum 10 ani, Vadim Tudor scanda apocaliptic la radio că apocalipsa a coborît pe pămînt, aruncîndu-mă instantaneu pe telecomandă. Avea dreptate. De atunci, de cînd oamenii s-a trans-format în păsări în ultimele lor clipiri de viaţă, nu mai pot viziona filme americane cu ramboizi care plutesc şi supravieţuiesc.