PLASAMENTE ALTERNATIVE Arta şi Unirea

În linii mari, povestea este cunoscută drept telenovelă politico-istorică cu boieri patrioţi. Paşoptiştii pricepuţi şi luminaţi l-au pus pe Cuza domn la Iaşi şi apoi s-au făcut că nu îşi dau seama că este aceeaşi persoană şi l-au pus şi la Bucureşti, şi cum ce nu este interzis este permis, am rămas cu principatele unite. Istoria, însă, este mult mai profundă şi dramatică. Unirea din 1859, absurd numită uneori şi Mica Unire, a fost un fenomen complex care nu a început şi nu s-a oprit odată cu inspirata alegere a lui Cuza şi la Bucureşti. Nenumărate sunt exemplele de fapte unificatoare pe care le înţelegem mai bine acum.

Arta aduce mărturii pentru că vestita pictură "Hora Unirii la Craiova" a fost realizată de Theodor Aman în 1857, cu doi ani înaintea dublei alegeri a lui Cuza. În acele vremuri nici Germania nu era unită, dimpotrivă, era împărţită în mai multe state. Şi ei au început adunarea cu liberalizarea comerţului şi a relaţiilor economice, la fel am făcut şi noi. Domnitorul valah Gheorghe Bibescu desfiinţează vama de la Focşani, după ce se însurase lângă bornă, avându-l ca naş pe Mihai Sturdza al Moldovei. I-a urmat pe tronul de la Bucureşti, după Revoluţia din 1848, Barbu Ştirbey, care îi era frate, nu religios, masonic sau romantic, ci clasic, bun, de sânge. Ne priveşte şi mai ales se uită fix la Athénée Palace, din curtea Muzeului Naţional de Artă, sub forma unui bust realizat de sculptorul Oscar Späthe. A avut un mandat strict de 7 ani, la fel ca omologul său de la Iaşi, mandat care a expirat în 1856, când Imperiul Otoman a adus caimacanii în Moldova şi Muntenia, finalul aparţinându-i lui Cuza.

Multe dintre moravurile, apucăturile, vederile şi faptele de atunci au fost repetate în timpul scurs şi sunt valabile şi astăzi. Şi atunci, marile puteri care îşi arogau dreptul de a ne decide soarta erau lipsite de expertiză şi înţelegere faţă de noi, cei mici şi departe. Dar aveam acasă oameni luminaţi şi de acţiune, patrioţi şi cărturari, care nu au pierdut timpul, ci au insistat cu unirea celor două principate române, până când au făcut-o şi au pus-o pe masa celor cu putere şi tupeu. Pe atunci nu se făceau bani din politică, dimpotrivă, Brătianu îşi vindea din moşii ca să ungă bunăvoinţele pe la Paris şi Londra. Intenţia românilor de a se uni a dus chiar şi la ruperea relaţiilor diplomatice dintre Imperiul Otoman şi colegii de cotutelă asupra noastră, Franţa, Rusia, Prusia, dar şi vremelnicul Regat al Sardiniei, dintr-o Italie încă neuinită. Culmea democraţiei, din 1856, puterile care se îngrijeau de soarta românilor făcuseră celebrele Adunări ad-hoc, care să spună clar de vor românii să se unească sau nu. Aici apare politicianul veros şi vândut, Vogoride, care matrafoxează listele de la Iaşi, ca să nu se facă unirea şi el să fie domn al Moldovei. Nevasta patrioată a lui Vogoride prinde nişte scrisori care descriu mârşava faptă, le dă, normal, la presă, chiar la Bruxelles, şi scandalul a izbucnit aşa de tare că au trebuit să se întâlnească Napoleon al III-lea şi Victoria a Marii Britanii să anuleze alegerile falsificate. Atunci se putea. Adunările Ad-hoc au cerut unire sub numele de România, li s-a dat Principatele Unite, cu doi domni şi doar unele instituţii comune, pe ici-colo. Văzând că nu au cu cine să vorbească, că străinilor puţin le pasă de voinţa a 7,5 milioane de români, unioniştii de la Iaşi şi Bucureşti au preferat să pregătească o mişcare magistrală. Iar când a explodat vestea că l-au ales pe acelaşi, să te ţii! Dintre marile puteri, unele, Turcia şi Austria, au fost oripilate şi indignate, altele - Franţa, Anglia, Rusia, Prusia şi, iar, Sardinia - au aprobat-o. Şi aşa s-a făcut unirea Principatelor în 1859, cu mult curaj, patriotism şi inteligenţă.

Este loc pentru multă artă şi artişti în povestea revoluţionară a secolului al XIX-lea, mai ales la Revoluţia din 1848 şi Unirea din 1859. C. D. Rosenthal a pictat mult, mai ales portretele genialilor politicieni de atunci, dar nu a mai văzut Unirea, pentru că a fost martirizat, la 31 de ani, în temniţele Pestei natale. Ion Negulici, prietenul care i-a prezentat România ce avea să devină dragostea vieţii sale, şi Barbu Iscovescu, de origini evreieşti, ca şi Rosenthal, sunt alţi doi mari pictori ai momentelor de început ale conştiinţei naţionale, Rosenthal şi Negulici mor amândoi în 1851, iar Iscovescu trece şi el la cele veşnice în 1854, îndeplinindu-i-se dorinţa de a fi înmormântat la ortodocşi, lângă Negulici. În oraşul Istanbul, care atunci era Constantinopole.

Pictorul Unirii din 1859 este, fără îndoială, Theodor Aman, cel care a imortalizat atmosfera unionistă de la Craiova, dar şi momentul oficial al "Proclamării Unirii", cu redarea celor 62 de votanţi şi a altor câteva mii, afară, în jurul sălii unde se vota. Cu o zi înainte, delegaţia moldavă se afla în trecere, absolut întâmplătoare, prin Bucureşti, ducându-se la sultan să-l confirme pe noul domn recent ales la Iaşi. Nici că se putea mai bine, muntenii erau şi ei la ceas de mare căutare, au văzut opţiunea moldovenilor, le-a plăcut, s-au făcut că tocmai le-a venit o idee, şi aşa au făcut doi domnitori într-unul singur. Hotelul Concordia în care a fost genial hotărâtă a doua alegere a lui Cuza, acum exact 155 de ani, este încă pe picioare, în Bucureşti, dar nu pentru mult timp. Ce-l mai ţine vertical sunt bafta noastră istorică şi plăcuţa comemorativă pusă de comunişti. Acum s-ar putea să nu o mai vedem de umbreluţe, că e prin Centrul Vechi, ultima fiţă a momentului. Aşa funcţionează la noi memoria, nu avem doar picturi de Marcel Iancu, avem clădiri create de el, nu avem hârtii învechite de la eveniment, avem tot hotelul.

În ultimul timp, recent, nu foarte de mult, au început să apară pe piaţă tot felul de obiecte legate de anumite momente din istoria României sau legate strict de o serie de personalităţi. Goldart, din noul şi superbul său sediu, ne propune o şedinţă "Însemne ale României moderne". La un preţ derizoriu ne este prezentată o ilustrată cu Cuza şi, la lot, o alta cu Franz Iosif, cel urcat pe tron în 1848, acum, în 1908, omagiat la 60 de ani de domnie. Tot puţin se cere şi pe un ziar, "Românul", din primul an de după dubla alegere, 1860.

Ne mai sunt propuse, tot aşa, la preţuri mici, ca pentru hârtie, două exemplare ale unei litografii cu generalul Gheorghe Magheru, războinicul şi strategul militar din 1848. Una are o dedicaţie a unui urmaş al generalului, alta e simplă, doar linii şi culoare, cum a fost ea scoasă, în 1848, de Atelierul Ralian şi Sanitca din Craiova. Litografia a fost realizată de Petre Mateescu, care a mai comis astfel de creaţii moderne despre momente de revoluţie. Încă de atunci presa se impunea, gazetele făceau dezvăluiri, inclusiv ale scrisorilor lui Vogoride, şi aveau nevoie şi de imagini pentru că, nu-i aşa, o imagine face cât o mie de cuvinte. Pictorii deja nu mai pierdeau timpul cu evocarea istoriei glorioase şi pictau alegorii revoluţionare cu România. Gravurile permit multiplicarea imaginii şi, mai ales, a mesajului, astfel că sunt esenţiale pentru acel moment al naţiunii.