PLASAMENTE ALTERNATIVE Banii pentru Brâncuşi sunt ai noştri

Care este principala problemă a societăţii româneşti, în aceste vremuri? Sănătatea, fondurile europene, canicula, circulaţia, corupţia, DNA, alegerile, terorismul, regimul Erdogan? Nici pe departe, este despre Brâncuşi! Nu despre tot Brâncuşiul, ci numai despre "Cuminţenia pământului", una dintre creaţiile sale. Dar nu e vorba de sensurile ştiute sau nebănuite ale acestei opere, ci despre comercializarea ei. Şi nu oricum, ci direct de la proprietar, de către stat. Şi nu despre vechea situaţie, iscată după retrocedare, ci despre cea nouă, de când statul s-a trezit cu oferta pe masă şi i s-a spus să dea cu preempţiune. Mă rog, un fel de preempţiune, unul original, de care râde economia de piaţă ca de un banc cu dreptul medieval al seniorului. Şi nici despre acest drept nu este vorba, ci despre ideea unui ministru, acum deja fost, de a face colectă publică pentru a achita preţul impus proprietarilor. Şi nici măcar de acest preţ nu este vorba, nu de el în întregime, ci de vreo 6 milioane, cât s-a decis a nu se acoperi din bugetul statului pentru a se testa nivelul de patriotism al românilor.

În traducere, că şi aşa povestea este complicată, urmaşii inginerului Romaşcu, care cumpărase "Cuminţenia pământului" de la Brâncuşi, au primit lucrarea înapoi de la Muzeu, unde se afla în custodie. De la început a apărut ideea că statul ar trebui să cumpere sculptura pe care fiicele primului cumpărător erau dispuse să i-o vândă. Sărim peste modul cum a fost stabilit preţul, aşa cum am trecut şi peste dilema falsă a proprietăţi asupra sculpturii. Totul a fost într-un stand by fără suspans până ce casa de licitaţii de artă Artmark a scos sculptura în lumina pieţei, conform mandatului pe care îl primise. A fost chiar prezentată, cu public, unei delegaţii de la Tate Modern şi au fost invocaţi vreo 7 "crai", inclusiv de la Răsărit, dispuşi să o cumpere pe "Cuminţenia pământului". Statul a fost întrebat încă o dată despre preempţiune dar, din nou, răspunsul a întârziat. Între timp a survenit crima de la Colectiv şi efectele sale politice, iar noul ministru de la Cultură şi-a propus să rămână în istorie drept cel care a cumpărat singura operă de Brâncuşi de pe piaţă. Sărim şi peste modul cum s-a negociat cu proprietarii, cert este că până la urmă formula finală vorbeşte de 11 milioane de euro ce vor fi acoperite din buget, până la 5 milioane de euro, şi din buzunarul generosului român, restul de 6.

Provocarea a existat de la început, colecta strop cu strop fiind planificată pe durata întregii vieţi a guvernului care îl conţinea pe ministrul care a generat-o şi care nu şi-a închipuit că va aparţine destul de repede trecutului, mai repede decât finalul mandatului de numai un an. Şi nici eşecul campaniei de donaţii n-a fost planificat, astfel că a fost adoptată şi una dintre cele mai absurde şi periculoase formule, aceea de a se da banii înapoi dacă adunarea nu dă suma de 6 milioane de euro. Cam departe de realitatea românească această siguranţă a iniţiatorilor. S-ar părea că nu a existat nicio ezitare în a considera că românii, sau nu numai, se vor înghesui să dea bani ca statul să cumpere ceva pentru noi toţi. Or, tocmai aici e problema, în 2016, societatea românească funcţionează într-o ciudată logică din ceea ce numim tranziţie, dar şi din comunism. Statul trebuie să dea, nu să ceară, statul are bani, nu trebuie să îi dăm noi. Şi, oricum, ăştia care ne cer să donăm sunt în capul treburilor şi al banilor pe care şi-i atrag din orice poziţie, ca să nu zicem că îi fură. Analfabet sau neinformat, românul nu are nicio ezitare în a-şi da cu părerea în tot ce îl întrebi, în cutremurătoare scene "vox pop" ce fac deliciul unei emisiuni de televiziune.

La mijloc, aşadar, se află opera unui român genial, sculptorul Constantin Brâncuşi. A-i recunoaşte valoarea nu este o datorie patriotică iar a-l cunoaşte şi aprecia este elementar, nu trebuie să primim nici bani, nici funcţii pentru asta. Occidentul, mai ales francezii şi americanii, îl apreciază unanim pe marele sculptor, îl studiază şi îl vorbesc cu evlavie. Noi ne umplem de tricoloare când ne ducem să îi scoatem oasele din templul parizian, îi mutilăm Coloana şi batem cuie în Masă. Orice autoritate care ar fi avut ocazia să bage în patrimoniu naţional o piesă precum Cuminţenia pământului" nu ar fi ezitat o secundă, iar la ei preempţiunea este una normală, la preţul pieţei, nu la unul negociat preferenţial. De fapt, colecta publică pentru achiziţionarea de opere de artă sau de colecţie este o stare permanentă pentru societăţile dezvoltate. Se manifestă în special prin asociaţii gen "Prietenii muzeului" unde oamenii se adună să susţină respectivul muzeu, inclusiv prin adunarea de bani şi achiziţionarea de noi piese. În general, nu au existat situaţii confuze, de genul celei iscate de comunism în cazul "Cuminţeniei pământului", dar când au apărut probleme cu unele piese celebre ce s-au dovedit a fi fost confiscate de nazişti de la evrei nu s-au făcut campanii de mândrie naţională. Până la urmă, sloganele "Brâncuşi este al nostru" apelează tot la mecanisme sociale de genul celor care au făcut ca regimurile dictatoriale să confişte de la indivizi pentru un presupus bine naţional. Brâncuşi este al întregii lumi, dar "Cuminţenia pământului" este a inginerului Gheorghe Romaşcu, cel care a cumpărat-o de la sculptor în 1911. Că era a lui Romaşcu au recunoscut-o şi comuniştii care, în catalogul de la expoziţia din 1970, îl trec la provenienţa "Cuminţeniei". E drept, în 1974 a venit legea care făcea ca nu numai Brâncuşi, ci şi Grigorescu, Andreescu, Paciurea, şi toţi ceilalţi să fie "ai noştri". A te raporta, acum, după mai bine de 4 decenii plus o terapie anticomunism la acele principii este de-a dreptul trist şi dezamăgitor.

Poate că din detaşarea de realitate făcea parte şi convingerea iniţiatorului că se vor face cozi la aruncatul cu bani pentru geniala sculptură. Dar, cum nimic nu merge în România, nici asta nu a funcţionat. În schimb, avem parte de incredibile pseudostudii sociale care ne arată rău de tot aşa cum suntem. Adică inculţi, rupţi de valorile occidentale, scufundaţi în efectele nemuritoare ale tranziţiei, scufundaţi într-un individiualism care nu fuzionează decât pentru cauze de un naţionalism gregar, mai pregătiţi de cârcoteală decât de dezbatere, sătui de hoţie şi nedreptate, lipsiţi de pretenţii demne.

Dar, până la urmă, ideea de a aduna bani de la popor pentru a cumpăra o operă de artă nu este deloc rea. Ne pune în faţă o oglindă, şi ce vedem, aia suntem. Şi pentru că suntem cum suntem, hai să donăm, "Cuminţenia pământului" să o cumpărăm! Pentru că încă mai este numită "statuie" de persoane şi personaje cu pretenţii, donaţi! Pentru că mulţi dintre cei care pot şi ar trebui să doneze nu au făcut-o până acum, dar lasă impresia că au vărsat din greu, daţi un bănuţ pentru opera lui Brâncuşi. Pentru că situaţia a devenit un fel de "Cîntarea României", hai să ne uşurăm buzunarele pentru a lua opera lui Brâncuşi! Acum, dacă ne învăţăm, poate mai cumpărăm şi alte lucrări ale conaţionalului nostru şi ajungem şi noi să îl apreciem de-adevăratelea. Să devenim o naţiune de "Prieteni ai lui Brâncuşi" şi să strângem bani pentru operele genialului sculptor. Puteau să facă un fel de hârtii, chitanţă-diplomă, pe care să le cumpărăm, ca pe acţiuni, să ne lăudăm la urmaşi că am donat pentru "Cuminţenia pământului", dar dacă nu i-a dus capul, hai să donăm, la mişto, aşa, anonim. Pentru că au dus la televizor tot felul de personaje care nu ne spun nimic, pentru că această campanie le face lor reclamă mai mult decât lui Brâncuşi, hai să dăm nişte bani acolo unde vor avea vizibilitate, pentru "Cuminţenie". Pentru că oamenii importanţi ai zilei au scos greu şi puţin, hai să fim şmecheri şi să donăm cât tot guvernul, mai mult decât Comisia pentru cultură şi alte feţe care primesc anual, de la stat, cam cât de o operă de Brâncuşi. Pentru că banii se vor duce unde ştim, nu pe flori, asfalt sau borduri, hai să donăm. Pentru că nu ştim cum se donează, hai să vedem cum se face să punem şi noi un leu pentru o operă de top a celui mai mare sculptor al umanităţii.