PLASAMENTE ALTERNATIVE Caracterul pieţei de profil

Acum o săptămînă, observam identitatea dintre iniţialele fos-tului premier şi preşedinte al Camerei Deputaţilor, chiar de două ori, şi literele cu care se închid dosarele în cauzele nerezolvate. Ba chiar scriam asta în titlu, "Autor Necunoscut, în Zambaccian". Şi cum marile spirite se întîlnesc, regăsim un spirit bazat pe această observaţie, pornind chiar din titlu, într-un prestigios săptămînal care exersează, de ani buni şi cu rezultate tari, arma umorului. Sîntem onoraţi, ba chiar şi bucuroşi, de această întîmplare şi, evident, coincidenţă. E plăcut să citeşti, dar şi să fii citit.

Şi noi am citit recentul raport Artprice referitor la evoluţia pieţei internaţionale de artă în 2005, dar discutînd despre aces-ta precizăm clar cine a muncit la studiul pe care ne muncim noi să-l analizăm. Artprice, care se consideră lider mondial în informaţia despre piaţa de artă, nu se zgîrceşte la superlative nici cînd e vorba de tendinţa domeniului în 2005, şi scrie clar: niciodată nu s-a comportat piaţa de artă, la scară mondială, mai bine ca în 2005. Şi dacă mai este vreun ne-în-crezător, site-ul plusează: cifrele sînt istorice. Ansamblul luat în calcul a rămas în jurul cifrei de 320 de mii de oferte, ca în 2004, dar faţă de cele 3,6 miliarde de dolari realizate atunci, anul trecut s-au scos 4,15. Creşterea este numită iar cu un superlativ, e apreciată ca fiind incredibilă. În procente, incredibilul reprezintă 10%, după o creştere aproape dublă înregistrată în 2004. O multiplicare semnificativă a fost înregistrată la numărul ofertelor vîndute cu preţuri măsurabile în milioane de dolari. În 2005 ele au fost în număr de 477, faţă de 393 în anul anterior. În 1990, cînd vremurile erau legendar de frumoa-se pe această piaţă, 395 de lo-turi-ofertă s-au vîndut cu preţuri mai mari de 1 milion de dolari iar atunci dolarul american se bucura de prestigiu şi putere, în timp ce poznaşul ăsta de euro nu se contura prea clar nici măcar în minţile celor mai îndrăzneţi dintre părinţii săi.

Şi în 2005, Londra şi New York-ul şi-au împărţit obiectele, subiectele şi recordurile. Nici nu este mare lucru, steagurile care flutură la locul faptei sînt tot Christie"s sau Sotheby"s, fie că sîntem pe malul drept, cum te uiţi la Polul Nord, fie că am ajuns pe malul stîng, la americani. Dacă Londra a avut cea mai scumpă vînzare a anului, "Veneţia - Canal Grande văzut dinspre Palazzo Balbi", pictură de Canaletto, atunci New York-ul şi-a rezervat poziţia următoare, a doua, care este chiar "L"oiseau dans l"espace" de Brâncuşi, cea mai scumpă sculptură din lume, pentru că a fost vîndută la 4 mai cu 24,5 miliarde de dolari. Interesant este că pe locul trei al topului lor vine tot o sculptură, şi la distanţă mică - o bagatelă de 3 milioane - de celebra "brâncuşiană", Cubi XXVIII, o sculptură de mari dimensiuni realizată de David Smith în 1965 şi vîndută în 2005 cu 21,25 de milioane de dolari. Dacă segmentul "milionarilor" este foarte redus, la polul opus de tot se află ofertele date sub 10 mii de dolari, ba chiar sub 2.000 de dolari, care au crescut ca importanţă şi volum al vînzărilor.

Ca segmente specializate, campionii probei sînt arta contemporană şi arta fotografică. De la 7,9% din piaţa de artă analizată de Artprice în 2000, artiştii în viaţă au ajuns după un cincinal la 17,6%. Strămoşii lor în ale meseriei adună procente mici la toţi indicatorii. La 12 mai, casa Christie"s a stabilit un nou record pentru o singură licitaţie de artă contemporană: 133,7 milioane de dolari. La individual, medalia pentru acest record revine lui Edward Hopper, al cărui "Chair Car", pictură din 1965, ca şi sculptura lui David Smith, s-a vîndut cu 12,5 milioane de dolari, la mică dis-tanţă venind "Sail Cloth" de Willem de Kooning, cu 11,7 milioane de dolari, şi Mark Rothko, cu o lucrare din 1964, vîndută cu 9 milioane. Cît despre fotografie ca obiect de vînzare de artă, se pare că gustul şi apetitul pentru aşa ceva devin un aspect al vremurilor noastre. Ce altceva s-ar putea spune cînd se dau 1,2 milioane de dolari, sau doar sute ori zeci de mii de dolari pentru poze, e drept, atinse de celebrităţi sau geniu. Momentul de glorie absolută a fost atins la vîn-zările new yorkeze, care au doborît toate recordurile. Pe parcursul a şapte licitaţii, cele trei case londoneze - Christie"s, Sotheby"s şi Philips - au adunat din poze 28,9 milioane de dolari. Vreţi, totuşi, să auziţi nişte preţuri pentru poze? Ei bine, în octombrie, o fotografie de Dorothea Lange s-a vîndut cu 720 de mii de dolari, iar peste o lună, un cowboy Marlboro de Richard Prince a devenit cea mai scumpă fotografie, cu un nivel de 1,1 milioane de dolari.

Am fost tentaţi să povestim ce se întîmplă cu fotografiile pe piaţa românească dar evoluţiile recente, cînd o imagine de epocă cu regina Maria la Cotroceni a rămas nevîndută, deşi se cereau pe ea doar vreo 80 de dolari, ne-au convins că şi discuţiile despre mărunţiş au demnitatea lor şi nu pot coborî prea jos. Noi ca fraţii noştri francezi, unde piaţa de artă, altfel frumoasă şi de tradiţie, rămîne fără evoluţie de ansamblu şi la un nivel funcţional, nespectaculos. Cea mai tare vînzare din Franţa este un bronz de Gustave Miklos reprezentînd o tînără fată, probabil fără autonomie, estimat la 180-200 de mii de euro şi dat cu 1,4 milioane. Acest record individual a fost realizat la francezul Le Mouel et Camard, în timp ce titlul la compus, adică pe total vînzare, a fost adunat la 12 decembrie la filiala pariziană a casei Christie"s şi a însemnat 4,7 milioane de euro.

Acum să punem de un sondaj, unul rapid şi cu rezultatul imediat după singura întrebare: care piaţă vine pe locul al patrulea în peisajul acesta internaţional? Hong Kong, desigur. Culmea este că performerii au nume chinezeşti dar subiecte europene, nişte castele spaniole şi ceva munţi elveţieni. Cea mai tare vînzare a anului nu este un ulei sau o marmură, ci o gingaşă cerneală, semnată Lang Shih-Ning, după cum spun cei care citesc în beţe, şi vîndută cu 2,3 milioane de dolari.

Succint, mai putem aminti că topul artiştilor, după apariţia la licitaţii, este dominat de Canaletto, explicaţia fiind mai sus, în acest articol. Urmează Brâncuşi şi David Smith, şi tot acolo aflăm de ce, după care trebuie să vorbim de un Toulouse Lautrec de 20 de milioane de dolari, numitul şi contemporanul Rothko, un alt Canaletto, "Bucintoro la Molo" de 10 milioane de lire sterline, şi nişte "Femei din Alger" de Picasso, plasate cu 16,6 milioane de dolari. Canaletto este surpriza anului trecut, Rothko a cunoscut o creştere a vînzărilor de trei ori, iar Picasso este pe primul loc la totalul vîn-zărilor din 2005. Este urmat de Andy Warhol, şi acest fapt este total nesurprinzător, cota americanului fiind în creştere constantă, anul trecut punctînd cu 21 de procente mai mult.

Cu siguranţă piaţa româneas-că nu a fost luată în considerare în alcătuirea raportului Artprice pe 2005, cum nu este luată în considerare nicăieri. E drept că nu au circulat pe Canaletto-urile noastre pline de zoaiele de la inundaţii nici unul dintre celebrii cu care am lăsat impresia că ne-am bate pe umăr, deşi nu o facem nici măcar cu Brâncuşi, chit că aproape ne era megieş, la scară judeţeană, desigur. Spre deosebire de tendinţa românească de a ne trata prost tocmai rudele, prietenii şi vecinii, demonstrăm pentru hobiţean cel mai mare respect, cel datorat autorului celei mai scumpe sculpturi din lume. Iar modul cum ne purtăm cu el, în particular sau pe piaţă, demonstrează de ce nu contăm în nici un clasament, raport sau studiu de profil. Că, în conformitate cu standardele lumii civilizate, cu tradiţie şi experienţă, poate nu avem nici piaţă, nici profil şi poate nici caracter.