PLASAMENTE ALTERNATIVE Colecţionar versus investitor

Peisajul pieţei directe de artă ar putea fi intitulat, dacă e să-l punem pe perete, "În aşteptarea colecţionarilor". Unde sunt colecţionarii, se întreabă cu speranţă în priviri, glas şi portofel artiştii, amintindu-şi epopei din vremi trecute şi de mult apuse. Stricteţea vremurilor de acum ne cere, însă, o definire cât mai exactă a acestor aşteptări, definirea colecţionarului.

Cine este, până la urmă, colecţionar? Pentru mulţi creatori de artă, colecţionarul este cel care cumpără mult şi sistematic şi, dacă se poate, numai de la el, de la acel artist. În principiu, colecţionarul contemporan mută banii obţinuţi din alte afaceri, mai adaptate la acest secol şi mileniu, că de aia merg bine, în artă. El se poate duce spre arta şi obiectele de colecţie mai vechi, cu autori de mult dispăruţi din viaţă şi apăruţi în istorie, sau spre cea contemporană, cumpărând artişti recenţi sau chiar în viaţă. Bonusul acestei opţiuni este cunoaşterea directă a autorului care face din colecţionare o poveste de viaţă. Colecţionarii adoră dintotdeauna să cunoască şi să frecventeze artiştii, dar întreprinderea este destul de riscantă, cum riscantă este orice relaţie interumană. Te poţi îndrăgosti de creatorul de artă sau pur şi simplu să fii dezamăgit iremediabil de ce ai descoperi sub imaginea auto-construită. Unii artişti sunt persoane admirabile, oameni de mare cultură şi nobleţe, alţii sunt ciufuţi sau doar prost-crescuţi, şi aşa sunt şi colecţionarii sau simplii cumpărători. În faţa unui artist poţi să cazi în admiraţie, să îi sorbi cuvintele şi să nu îndrăzneşti să îl deranjezi cu ceva. Sau poţi să îl minimalizezi, raportându-l la propriile frustrări, să zici imediat că poţi să faci şi tu aşa ceva şi, oricum, e prea scump, chiar dacă îţi dă obiectul gratuit tu tot ţi-ai plătit drumul până în jegul acela de atelier.

Dar dacă dragoste nu e, pot fi afaceri, dar ce treabă are colecţionarul cu comerţul de artă? Pasiunea culturală nu exclude eficienţa economică, iar colecţionarii de succes au fost mereu negociatori de anduranţă şi cunoscători de anvergură ai mersului pieţei de profil, chit că, până la urmă nu profitul contabil este căutat în întreprinderea colecţionarului. Cel mult caută să nu plătească mai mult, dar ar trebui să îi fie cât mai îndepărtat gândul de a lucra la o achiziţie urmată imediat de o revânzare profitabilă. Desigur, nimeni nu ne poate împiedica să facem asta, dar nu este frumos, este din categoria "pentru că pot!"

Un alt aspect delicat este rolul jucat de colecţionar şi de colecţie pe piaţa de artă, acel loc unde se caută profitul din tranzacţionarea obiectelor de artă sau de colecţie. Menţiunea că lotul oferit a aparţinut unui colecţionar, cunoscut sau prezumat ca fiind dotat cu probitate, duce la creşterea şanselor de achiziţionare la licitaţie, cu preţul cel mare înscris de la început sau obţinut prin supralicitări simultane şi rapide. Mai sunt vânzările de colecţii, în integralitate sau parţiale, şedinţe de succes de sute de ani, dar la noi mai recente. Casa londoneză Sotheby's a început în 1744, cu vânzarea bibliotecii unui Sir, John Stanley, iar Artmark tocmai a pus pe piaţă trei colecţii, din acelea de familie pasionată, Lucia şi Nicolae Ionescu, Anamaria Roth şi Edgar Nicolau, respectiv surorile Marica Grigorescu şi Catherina Kiss, cu fotografii "Ion Grigorescu".

Provenienţa unei oferte dintr-o colecţie constituită în timp şi cu pasiune este un certificat de calitate, dar şi de autenticitate, iar licitatorii sunt mai siguri şi mai hotărâţi când ştiu că şi altcineva, înaintea lor, a cedat la farmecul acelei arte şi a dat preţul. Eşti mai calm şi mai decis când refaci paşii şi opţiunea unui colecţionar consacrat de istorie, consideri că este o şansă de a face acest salt în timp, jucând rolul colecţionarului care ştie şi simte. Numai că acum atârni de toate centurile de siguranţă, atât autorul, cât şi colecţionarul fiind verificaţi şi confirmaţi.

Acestea sunt, cel puţin teoria şi logica. Rezultatele bune ale vânzării celor trei colecţii nu ni se arată a fi legate ombilical de provenienţa şi apartenenţa lor, dar putem trece în contul acestei raţiuni simpla confirmare a unor preţuri aşezate, poate, la un nivel mai ridicat. Pe de altă parte, clamarea apartenenţei la o colecţie prestigioasă sau simpla provenienţă dintr-o sursă considerată sigură nu este garanţia imuabilă a autenticităţii, că pictura a fost pictată de cel care semnează sau sculptura a fost tăiată de cine ni se spune. Nu alunecăm prea departe în discuţia despre autenticitatea operei de artă, dar ne gândim concret la înlocuirile pur şi simplu de lucrări dintr-o colecţie cu oarece vizibilitate, în special picturi, desigur. Cu ceva timp în urmă, când pe aceste plaiuri sălăşluia o singură casă de licitaţii de artă, un ziar de luni dimineaţa arunca deja pe piaţă dovada că un Victor Brauner vândut cu 24 de ore mai devreme, duminică dimineaţa, şi anunţat ca venind dintr-o colecţie legendară, una dintre puţinele româneşti care au traversat epocile, este de fapt o copie a picturii pe care toţi mărturiseau că au văzut-o la marele Weinberg. Articolul, bine documentat, era dotat cu o fotografie a camerei cu pictura expusă, semnala diferenţele evidente, copia fiind destul de proastă, cam la mişto, şi demonstra şi cine a produs înlocuirea. "Retrocedarea", mai mult sau mai puţin legală, a unor obiecte de artă din muzeele care le-au adăpostit mai mult sau mai puţin legal, rupe un lanţ de continuitate a garanţiilor de stat. Din muzeu, piesele se duc unde vor muşchii noilor proprietari, privaţi de această dată, şi de acolo, cine ştie ce li se întâmplă sub eticheta trecutului oficial.

Până la urmă nu am decis ce este un colecţionar, ce are el dreptul să facă şi ce îi este interzis, dar putem conchide că nu pe colecţionar îl aşteaptă contemporaneitatea artistică, ci pe investitor. Desigur, pe investitorul în artă, cel care cumpără obiectul de artă ca să îl vândă mai scump, niţel mai târziu. Ca să vină, investitorul în artă are nevoie de o piaţă, nu doar de un peisaj bogat şi luxuriant al creaţiei, adică al ofertei. Pentru că investitorul cumpără, eventual de la producător, dar mai şi vinde. Şi pentru a face o afacere din această mică bişniţă el are nevoie de dever, adică de desfacere, de front de lucru. Cu o pictură vândută, chiar de reprezintă mai multe flori, nu se face primăvară pe piaţa de artă. Ea trebuie să absoarbă cât mai mult din ofertă, iar cumpărătorul să nu fie, întotdeauna, unul final, la capătul lanţului trofic, adică un colecţionar romantic şi pasionat, care a strâns bănuţ cu bănuţ pentru a se deda la plăcerea unei achiziţii de artă.