PLASAMENTE ALTERNATIVE Fapte de piaţă şi vieţi de creatori

Povestea ar trebui să fie simplă şi plină de impact: hoţii intră în casa unui colecţionar din Cluj şi pleacă cu opt, după unii nouă, "tablouri" de 400.000 (patru sute de mii) de euro. Filmul infracţiunii, pentru cei care vor să se specializeze, rulează pe net. Noi îl privim cu alţi ochi şi numărăm clar pînă la opt, şi nu tablouri, ci posibil acuarele, fără ramă. Autorii sînt unul singur, "Elena Popeea", definită cu o expresie antologică "celebru pictor român care a trăit la Paris". Cele opt lucrări de Elena Popea, ni se spune cu autoritate, valorează... 400.000 de mii de euro. Asta înseamnă o medie de 50 de mii de euro pe lucrare, preţ la care avem numai piese în topurile de ani de zile ale caselor de licitaţie, artista în cauză nefiind printre numele care au accedat la acest nivel. În 2009, la Goldart s-a vîndut "La ţărmul mării" de Elena Popea cu 2.187 euro, în timp ce la Alis au rămas nevîndute uleiuri pe pînză cu această semnătură pe care se cerea 8 sau chiar doar 3 mii de lei. Pînă la 50 de mii de euro e cale luuuungă!

Din aceste enormităţi vehiculate de oficialităţi şi preluate de unii aşa-zis ziarişti, fără măcar să clipească a dubiu inteligent, nu trebuie înţeles că Elena Popea nu ar fi o artistă demnă de toată aprecierea. S-a născut în 1871, la Braşov, şi a avut o viaţă foarte agitată. A studiat pictura în Germania şi la Paris, a expus în multe locuri din întreaga Europă, a participat la tabere şi mişcări artistice, recent am descoperit-o ca artist român care a lucrat în Bretania. A murit în 1941, de fapt a fost găsită, după cum scrie Mihai Pelin în volumul său despre "Deceniul prăbuşirilor", în subsolul casei sale, cu capul înfundat într-o pernă, într-o atmosferă mirosind puternic a benzină cu care se spălase, probabil, un obiect de îmbrăcăminte. Peste cîteva zile Germania hitleristă invada Uniunea stalinistă şi despre Elena Popea s-a lansat imediat zvonul că ar fi fost agent secret al franco-britanicilor. Dar nici măcar aceste detalii nu îi cresc valoarea financiară a operei pînă la cotele vehiculate la Cluj, într-un efect tîrziu al fenomenului Caritas care mărea de 8 ori orice, averi, preţuri, audienţa emisiunilor TVR de atunci ale lui Tatulici. Aceste aspecte tenebroase ale vieţii artistei nu cresc preţul ofertelor semnate Elena Popea dar nici nu ar trebui să afecteze aprecierea artei sale, mult mai valoroasă decît preţurile la care este vehiculată. La licitaţia din 15 decembrie a clujenilor de la Quadro a fost propus chiar un autoportret al artistei, dintr-o prestigioasă colecţie, la numai 900 de euro, dar oferta nu a fost adjudecată.

Rămînem la Cluj, oraşul fără noroc la primari, dar nu din motive politice şi nici pentru a răsfoi succesul fără precedent al poliţiei care a recuperate opere de artă de aproape o jumătate de milion de euro care valorau de 100 de ori mai puţin. Ci pentru a vorbi de strădaniile celor de la Quadro în materie de piaţă a artei. Galeria cu acest nume a apărut în 2008, îşi propune să abordeze specificul local, să umple un gol destul de jenant în acest domeniu, mai ales în Clujul pretenţios, iar identitatea maghiară a principalilor organizatori este un atu bine pus în valoare. Pînă în prezent au fost organizate cinci licitaţii, în fix doi ani. Dacă două n-au prea avut respiraţie, propunînd, în iunie 2009, 12 caricaturi de Könczey Elemér, şi, în decembrie acelaşi an, o cronică pseudo-frescă de epocă a Clujului, mai aproape de banda desenată, de Janosi Andrea, celelalte trei au excelat prin ofertă, amplă şi plină de specific local, cu tot ce are Clujul mai greu de oferit, şi de la români şi de la maghiari, cu un aparat critic inspirat şi profesionist.

Tînărul specialist Sebestyen Szekely, un factotum al Quadro, este mulţumit de rezultatele licitaţiei de acum două săptămîni, mai ales că vînzările reprezintă cam o treime din ofertă, cam cît îşi doreau organizatorii. Mulţi au cumpărat după licitaţie, după un vechi obicei bucureştean, au participat cumpăratori din Ungaria şi Germania, ba chiar şi din România. O instituţie de cultură din România, Muzeului Secuiesc al Ciucului, a cumpărat de la o licitaţie privată şi nu la preţuri mici: 17 mii de euro pentru o pictură de dimensiuni mari, "Păstori" de Nagy Imre, şi 2.100 de euro pentru un peisaj în pastel de Nagy Istvan. Cei doi Mare (Nagy) sînt artişti, după cum le spune numele, deşi puţin cunoscuţi celor de pe Dîmboviţa. Nu este o descoperire, am spus de mai multe ori că, din diferite motive, tot ce se află dincolo de linia Bragadiru-Ciorogîrla-Pantelimon nu stîrneşte interes în capitala licitaţiilor de artă. Pe de altă parte, multe dintre studiile recente despre unii artişti maghiari din Ardeal au fost tipărite exclusiv în limba lor maternă, inaccesibilă altor pasionaţi de artă şi poveştile ei. Care sîntem.

În licitaţia de la Cluj au apărut mulţi creatori contemporani, şi români şi maghiari, mai ales clujeni, unii vînduţi cu succes. Şedinţa în discuţie a fost foarte importantă pentru Tasso Marchini, figură emblematică, magnetică şi tragică a şcolii clujene de pictură, o stea repede căzătoare care nu se ştie prea bine cum a ajuns pe pămînturile Ardealului, luminînd cu scurta-i viaţă, scursă între naşterea la Triest, în 1907, şi decesul din 1936, în sanatoriul din Italia, amintirile boemei artistice din Clujul interbelic. Din păcate şi inexplicabil, nu s-a vîndut nici "Portretul Hortensiei Popoviciu-Hodârnău", propus cu 3.200 de euro, şi nici ipsosul făcut de Romul Ladea pentru placa funerară de bronz a lui Marchini, oferită pentru 1.400 de euro, direct din colecţia scriitorului Virgil Birou, prieten şi cu sculptorul, dar şi cu pictorul reprezentat. S-a dat, cu cei 300 de euro din pornire, portretul lui Tasso Marchini realizat de Catul Bogdan, o schiţă pentru o pictură aflată la muzeul din Timişoara. În schimb au rămas nevîndute două lucrări redutabile ale artistului, portretul "Lakos Lilly" şi grupul de portrete "Chipuri feminine".

Fiu al academicianului Gheorghe Bogdan-Duică, născut în Colmarul mamei sale alsaciene, Catul Bogdan este unul dintre cei mai serioşi şi profunzi pictori ai noştri. El a îmbinat în mod exemplar activitatea artistică cu cariera didactică. Deşi din 1951, timp de mai bine de un sfert de secol, practic în perioada sa de maturitate, a locuit şi a muncit la Bucureşti, Catul Bogdan este trimis mereu la perioada sa clujeană, cu anexa timişoreană. Este mai bine prizat şi recunoscut în Ardeal, mai ales în muzeele de acolo. De fapt, aici vine "problema" artistului, că îl aflăm mai mult în muzee decît pe piaţa liberă deşi, chiar în aceste zile, se desfăşoară o expoziţie Catul Bogdan, de pictură şi grafică, la Galeria de artă Ana, de pe Pangratti-ul bucureştean al marilor ateliere.

Quadro, clujeanul, ne-a amintit de Friedrich von Bömches, chiar dacă nu a avut astfel de oferte în licitaţia de la mijlocul lui decembrie. Şi nu pentru că pe 27 decembrie anul acesta ar fi împlinit 94 de ani, ci pentru că a murit în 2010. Nu mai ştiam nimic de artist, de ceva timp, şi era inevitabilă dilema privind trecerea sa la cele veşnice. Ca şi în cazul lui Jules Perahim, cel rătăcit prin Franţa, decesul artistului din Germania ne-a lămurit că trăia atunci cînd ne aminteam de el. S-a născut în 1916, într-un Kronstadt austro-ungar care se pregătea să devină Braşov. A avut şi el o viaţă de roman, cu ucenicie de artă şi ani grei de front, continuaţi cu 5 ani de lagăr la ruşi, în cadrul programului amplu de premiere pentru cei învinşi. Regimul comunist, totuşi, nu îi va fi ostil, astfel că pleacă din România de abia în 1978, după o pensionare pregătită cu ordine, monografie şi expoziţie la Dalles. De atunci desenează şi pictează în pitorescul Wiehl, onorat cu amintirea noastră prăfuită sau cu o ignorare densă.

Pentru că am avut evenimente de vînzare pînă de curînd, am preferat să lăsam bilanţul pentru zilele care vin, de după Revelion. Pînă atunci ne-am amintit de oameni, că ei contează. La mulţi ani!