PLASAMENTE ALTERNATIVE Fără gaze şi curent, preţul la artă-i ascendent

Hai să fim serioşi, a trecut Crăciunul, a trecut Revelionul, onomastica probabil celui mai folosit nume la români, şi nu numai, a trecut luna cadourilor şi toate sărbătorile de trecere într-un an nou, şi pe stil aşa-zis nou, şi cu două săptămâni întârziere, ce motiv am avea să nu ne întoarcem la muncă, la slujbe, la activitatea productivă?! Nici vreun certificat anti-COVID nu ni se mai poate pune în calea dorinţei de a demara în forţă noul an, deşi petrecerea tematică Valul 5 face primi paşi deloc timizi. În decembrie de abia trecut era momentul bilanţurilor, acum este cel al previziunilor. Mai ales că, acum un an, după eşecul dezastruos al previziunilor de acum doi ani, nu prea ne-a ars să aruncăm cu optimism, îmbrăcat în statistici şi fenomene sociologice. Şi bine am făcut, acum un an speram că vaccinul ne va readuce la viaţa dinainte de pandemie. După încă un an, când am învăţat alfabetul grecesc cu forţa, până la litera Omicron, deşi eram convinşi că litera Revelion vine în decembrie, începem să uităm cum era înainte şi să ne pregătim de un viitor altfel. De fapt, viitorul a început să uite cum era înainte de pandemie şi, chiar dacă nu se mai vorbeşte de celebra Resetare, se lucrează la Noul Viitor. De fapt, de asta a şi fost abandonată Resetarea, presupunea o stăpânire a designului viitorului de către cei din trecut. Adică, un grup de oameni deştepţi şi puternici, stăpâni ai trecutului şi, credeau ei, ai viitorului, desenează societatea ce are să vină. Dar 2021 a cam dat de pământ cu capacitatea de control a evoluţiilor. Specialiştii trebuie să citească în semnele de acum sau mai demult, cele care nu au fost băgate în seamă, şi să încerce să ne dea nişte idei, supoziţii, orice acolo, să avem de ce ne agăţa. Resetarea se face cu oameni care citesc nu în globul de sticlă sau în amintirile lor grandomane, ci în monitoare şi calculatoare. Ei trebuie să dea linii puternice, curajoase, care să fie îndeplinite într-o oarecare măsură, să fim realişti, nu în totalitate! Viitorul exclude politicienii, populişti prin definiţie, dar şi masele de manevră, beneficiare ale programelor parazite. O altfel de clasă de mijloc, specializată în domeniile de vârf, dinamică, abilă, conectată la spiritul prezentului, va fi cea care va asigura viitorul. Nu este ceva nou, de mult timp revoluţiile nu se mai fac în stradă.

Dar noi obişnuiam să abordăm subiecte frumoase, arta şi banii. Aşadar, cum va arăta piaţa de artă în anul ce l-am început? Fără îndoială, virtualul va domina viaţa şi pasiunea noastră pentru artă. Nu mă refer la celebrul NFT, care nu este vreo înjurătură sau vorbă obscenă, ci "non-fungible token", nu, mă refer la utilizarea mijloacelor electronice în comerţul aproape clasic cu obiecte de artă şi de colecţie. Chiar aşa, ce este NFT? Este un produs IT ce este numit artă, uneori. E pentru artă cam ce este criptomoneda pentru portofel, adică o iluzie, o aplicaţie, nimic care să le definească, să le încadreze în categoriile de la care se revendică, criptăriile de la monede şi nefeteurile la artă. Nici criptoM nu este monedă electronică, pentru că nu este monedă, nici NFT nu este artă, pentru că nu este.

Aşadar, ne întoarcem la vânzarea de artă online dar mai cu entuziasm, cu plăcere, cu relaxarea unui fenomen pe care îl stăpânim, cam la doi ani de când am fost obligaţi să îl practicăm şi ne-a speriat. Ştim bine că prezenţa fizică în sala de licitaţii nu mai era de mult obligatorie, se licita la telefon, prin reprezentanţi, se lucra online, la un moment dat, ba se făceau licitaţii internaţionale exclusiv online, mai ales vara, cu mult înainte de februarie 2020. Obligativitatea online-ului, venită odată cu pandemia, a creat ceva disconfort şi deranj. Mai ales când şi târgurile au trecut în mediul virtual. Întâi au fost amânate, apoi a apărut necesitatea de a se ţine odată şi odată, că doar nu erau olimpiade, să treacă în alt an, sau târguri de bere, să fie anulate. Şi cifrele vorbeau de miliarde de dolari sau euro. Un prim succes încurajator a fost Art Basel, care se citeşte franţuzeşte, că este din Elveţia, şi nu Beizăl, ca în Miami şi la televiziunile româneşti. Este drept, au lipsit şampania şi atmosfera, dar cifrele au fost impresionante, până la urmă, ne-a mai ostoit supărarea şi lipsa de comunicare de grande foire.

Au venit, apoi, tratamentele şi chiar vaccinul. Lockdown-ul, pus de chinezi în pachetul de pornire al COVID-ului, nu a mai devenit o opţiune aşa de strictă. Şi pierderile de vieţi omeneşti au fost mai mici, mult mai mici, în ţările dezvoltate, cu excepţia României. Economia nu a repornit, pentru că nu a revenit la vechile obiceiuri şi stiluri de mers, ci s-a adaptat şi a creat noi forme de necesităţi bine plătite. Veniturile zdrobitoare au venit - nu am găsit alt termen - din activităţile de livrare, altfel spus, comerţul la tejghea s-a transformat în comerţ virtual, şi partea fizică s-a mutat în livrarea la domiciliu. Fără de care nu se poate. Dispar, atunci, sau se reduc spaţiile comerciale clasice. Este valabil asta şi pentru comerţul cu obiecte de artă? Este drept că nu am văzut vreun Glovo care să ducă picturi sau, vai de mine, sculpturi calde în spate, dar serviciile poştale care duceau colete cu artă şi înainte, acum o fac şi mai intens. Nu este nimic mai frumos şi vibrant ca o galerie de artă, cu vitrine mari şi treceri celebre, dar, dincolo de restricţii, ne-a lovit şi nişte lene iremediabilă. Adică, se vede bine şi de aici, de la calculator sau telefon. Ca să nu mai vorbim de licitaţii.

Va continua comerţul internaţional electronic cu artă la ritmuri care va face din el o adevărată ... artă. Iar nu am găsit alt termen mai potrivit. Racordarea la piaţa internaţională va fi şi mai mare, deşi nu suntem capabili de vreun milion de euro nici prin subscripţie naţională. Şi, dacă tot a venit vorba, să mergem dincolo de aluzii, fine şi pline de spirit, şi să ne amintim de numita campanie naţională menită să strângă o sumă infimă în urma căreia poporul să devină proprietar de drept al capodoperei brâncuşiene "Cuminţenia pământului". Întâi a fost o campanie publicitară de mare tâmpenie, care şi acredita informaţii ce nu corespundeau cu realitatea, apoi au apărut vox-popurile, cu opinii obligatorii, cu "specialişti" semianalfabeţi, cu un infinit de aberaţii exprimate în faţa unor ziarişti ce păreau şi ei capabili de aşa ceva, opoziţia cu orice preţ, fără argumente ştiinţifice, reale sau măcar de bun-simţ. M-a bântuit mult imaginea unei doamne comerciante din piaţă care era categorică în a considera că nu trebuie să dăm atâţia bani pe o statuie aşa urâtă. Am fost gata să consider că e bine, măcar, că doamna agro-comerciantă ştie despre ce este vorba, cum arată cumpărătura naţională, dar când am văzut că şi reporteriţa foloseşte tot termenul de statuie, am înţeles că avusese loc un mic training, înainte, măcar o punere în temă, gen ce părere aveţi, ar trebui să dăm bani, euroi, să cumpărăm urâţenia asta din poză de la un străin abuziv, ştiind că este afacere unui politician care se va umple de bani. Nu greşesc prea mult dacă spun că atitudinea de acum, în jurul COVID-ului, s-a născut atunci. Sau, măcar, s-a conturat, a prins curaj, a generat o matrice. Aşa că, de acum, doar ne jucăm.

Este clar că, deşi am zis că formulăm previziuni, o ţinem tot într-o critică a trecutului. Dar ce era să spunem, că deşi pandemia a generat fenomenul contradictoriu al unei oarecare acumulări de bani, date fiind reducerea consumului şi reducerea unor preţuri, aceşti bani pe care tocmai ne pregăteam să îi aducem pe piaţa de artă, mai ales cea contemporană, se vor cam duce pe gaze, curent, mâncare, parcări, taxe, teste, livrări la domiciliu, şi alte trăsături ale viitorului. Am tot vorbit de criză şi iată că a cam venit. Şi ce este mai frumos în astfel de situaţii ca, decât să le rezolvi, să le alimentezi de la bugetul de stat. Ţi-a băgat cineva mâna în buzunar şi ţi-a luat toţi banii? Nu-i nimic, statul te ajută, că de aia este plătit: îţi va da bani să îi pui la loc în buzunar, cu condiţia să îi ţii în acelaşi buzunar şi să te uiţi exclusiv în partea opusă lui. A, da, şi se cheamă politică socială. Că doar n-o să se cheme politică culturală, aia a dispărut de mult, dizolvându-se prin inaniţie, şi a fost dusă la groapă pe muzică de Irina Rimes.