PLASAMENTE ALTERNATIVE Lumina şi gândirea la Mircea Ciobanu, pictorul

Acum este un lucru normal şi răspândit să descoperi un artist plastic prin piaţa de artă. Îl vezi, îţi place, poate nu îl cumperi la prima apariţie, dar îl urmăreşti şi devii chiar specialist în respectivul. Ar fi un fel de dragoste la prima vedere şi aşa şi este, de cele mai multe ori. Pentru cumpărătorii mai atenţi, revenirea în licitaţii a unui artist fără o rezonanţă publică mai amplă poate însemna mai multe. Se poate întâmpla ca artistul să fi dispărut recent şi rudele se grăbesc să transfere moştenirea în bani. Există o oarecare grabă a moştenitorilor de a scăpa de pleaşcă dar nu oricum, ci la cel mai bun preţ. Şi chiar aşa se pierd foarte multe din universul creatorului, obiecte personale sau schiţe şi probe care ar fi dat bine unei civilizaţii a plasticii. Sau poate cumpărătorul este nou pe piaţă, nici nu a citit cronicile noastre săptămânale, iar descoperirea este, de fapt, constatarea unei stări elementare, cea a prezenţei respectivului în licitaţiile noastre de artă. Intrarea pe piaţa de artă vine şi în urma unor evenimente din posteritatea artistului. Adică un colecţionar cu depozite serioase din acel meşter se hotărăşte să lichideze colecţia, adică să transforme picturile în lichidităţi. Sau momentul să fie aşa de bun, încât oferta de depunere de licitaţie să vină din mai multe direcţii. În mod normal, bogăţia de ofertă duce la scăderea preţului, ceea ce mulţi moştenitori sau colecţionari grăbiţi au înţeles prea târziu. În acelaşi timp, o bună şi ştiinţifică dozare a drogului pentru dependenţii de un anumit artist duce la cote mari şi momente de neuitat. Când pasiunea pentru un artist sau altul este foarte mare, ea depăşeşte limitele licitaţiilor publice şi se duce prin alte zone ale comerţului de artă, unele chiar mai puţin vizibile sau absconse de-a dreptul. Şi dacă nu mai sunt lucrări ale regretatului artist, nu-i nimic, se fac altele, nou-nouţe. Sunt, desigur, doar o serie de aspecte ale comerţului de artă şi ale rolului educativ al acestuia. Înveţi enorm urmărind o licitaţie de artă, citind cataloagele foarte bine alcătuite ale acestora, ducând mai departe curiozitatea şi nevoia de a cunoaşte, citind această rubrică-fanion a pieţei de artă sau căutând, pur şi simplu, pe Internet. Cert este că, pe piaţa de artă, încă se mai pot descoperi oameni minunaţi şi momente luminoase ale istoriei artei.

Aşa am păţit şi eu cu Mircea Ciobanu, mai puţin urmarea cu cumpăratul asiduu. Era pe la începutul anilor '90 şi ai pieţei de artă din România, când singura casă românească de licitaţii de artă din acel moment, şi pentru ani buni, ajunsese deja la Teatrul de operetă, atunci aripă a Naţionalului, unde e sala Studio acum. La câteva licitaţii la rând, adică în rafală, au apărut picturi de Mircea Ciobanu, nume pe care îl ştiam mai degrabă din ştirile literare sau din lista voievozilor români. Era vorba, de fapt, de un inedit pictor, puţin cunoscut românilor în deşteptare, deşi trecuseră câţiva ani de când îndemnul respectiv devenise imn naţional. Era evidentă puterea descoperirii, mai ales că ea contrasta profund cu plictisul organizatorilor de atunci. Trecuse puţin timp de la dispariţia artistului, în 1991, şi nu se ştia nimic despre el. Informaţiile se bazau pe zvonuri, distonante, ori a ajuns foarte bogat, ori a fost vai de capul lui. Despre creaţie nu mai ştia nimeni nimic. Lucrările care apăreau în licitaţie, foarte aproape de manierea maestrului profesor Corneliu Baba, erau dintre cele rămase în ţară la plecare lui Mircea Ciobanu în străinătate, în 1981. Sau, cel puţin, aşa se susţinea în culise, având ca efect preţuri mici şi rată mare de neadjudecare. Chiar şi pentru tânărul speriat de duritatea tranziţiei, care eram atunci, preţurile erau mici şi regret şi acum că nu am trecut printre bunurile tot mai multe cu care ne mutam atunci din gazdă în gazdă şi nişte picturi de Mircea Ciobanu. Acum aş fi în stare să trec peste argumentaţia de piaţă sau sfaturile de la tot felul de nepricepuţi auriţi şi să mă bazez pe propriul simţ şi gust, ba chiar şi pe firavu-mi portofel. Am fost răsplătit, în schimb, cu o lume nouă, cea a magiei lui Mircea Ciobanu, a creaţiei sale plastice învăluită în lumina raiurilor şi întunericul iadurilor cu care artistul picta.

Mircea Ciobanu are mulţi oameni în România care şi-l amintesc, care de la liceu, Sf.Sava, care din facultatea de pictură, care colegi, care profesori, toţi prieteni. Nu putea trece prin viaţă neobservat, ba chiar destinu-i tragic l-au anticipat unii. S-a născut la Bucureşti, în 1950, şi a plecat iute dintre noi, în 1991, la Lausanne, unde îşi făcuse casă şi atelier. Avea multe să ne spună şi să ne arate. Picta, sculpta, concepea instalaţii şi obiecte, scria şi filosofa. Clar-obscurul i-a fost viziune şi destin în tot ce a creat şi trăit. Câteva date biografice îi conturează ieşirea din întuneric, spre o lumină încă neclară. Ajunge cu familia la Bruxelles, pe vremea când artiştii erau aspru sancţionaţi de aveau succes fără proletcultisme. Şi a doua oară nu mai aveau ocazia să mai facă! Pictura sa devine iute o revelaţie pentru mediul occidental, astfel că îşi trăieşte intens deceniul ce avea să îi mai fie dat. A ars lumânarea de la ambele capete, cum spuneau impresioniştii cu un secol înainte, a expus fulminant la Paris, la Sao Paolo, în Elveţia. Două volume esenţiale au stat pe masa recentei întâlniri de la Muzeul Ţăranului Român, loc de minunate întâmplări de artă. Una este "Estetica morţii", cartea scrisă chiar de artist şi apărută în 1995, la scurt timp după trecerea sa la cele veşnice. A doua tocmai a apărut şi este scrisă de soţia pictorului, Ada-Michaela Ciobanu, jurnalist de formaţie şi talent, cea care i-a fost alături tragicului artist în viaţa sa şi mai ales, în posteritate. "Aurul alchimistului. Pictorul Ciobanu, dincolo de formă şi culoare" este o mărturie esenţială, simt că autoarea ne era datoare cu acest volum şi îi datorăm toate mulţumirile sincere că l-a aşternut astfel şi ni l-a dat spre cunoaştere şi înţelegere.

În scurta sa viaţă, Mircea Ciobanu are o creaţie intensă şi puternică. Nu a fost ocolit de abilii pieţei de artă, care au avut elementele necesare pentru a beneficia cât mai mult de strădania artistului. Situaţia şi explicaţia ei se află în dosare grele alcătuite de justiţia cantoanelor cu mai multă sau mai puţină acribie. În România, am văzut ultima şi singura expoziţie a artistului acum 20 de ani, la sala de marmură a Casei Poporului, unde era preşedinte colegul de liceu al artistului, colecţionarul Adrian Năstase. În Occident apar uneori lucrări ale artistului român, mai ales în licitaţii din Elveţia, dar preţurile nu sunt în măsură să ne încânte. Sau poate că, accesibile fiind, ar trebuit să profităm, noi, românii globalizaţi. Preţurile au crescut în licitaţiile româneşti pentru pictura lui Mircea Ciobanuv dar s-au rărit apariţiile. Apar, însă, tot mai multe mărturii şi detalii care conturează în lumini difuze de clar- obscur, figura de erou antic şi dramatic a celui ce a fost pictorul Mircea Ciobanu.