PLASAMENTE ALTERNATIVE Obloane peste un sezon cu pensii speciale

Gata, s-a tras oblonul peste tot sezonul. Sezonul de vânzări de artă, la licitaţii, în special, în întreaga lume, deci şi la noi. Aşa se întâmplă mereu, la început de august, când, după regula europeană, toată lumea, mai ales birocraţii şi politicienii, pleacă în vacanţă. Este şi momentul de bilanţ cel mai bun pentru adevăratul sezon de vânzări, care ţine de la începutul lui septembrie, până la sfârşitul lui iulie, hai începutul lui august, dar nu foarte mult din luna lui Gustar, sau, cum am uitat că i se mai spune dar o simţim din plin, Secetar. În linii mari, ne amintim ce s-a întâmplat în acest an de numai 11 luni, sau în prima jumătate a lui 2017, care, pentru piaţa de artă, are şapte luni pline.

Au continuat vânzările conform programului şi principiilor la cele trei case de licitaţii cu tradiţie de la noi, Artmark, Alis şi Goldart. A doua ca vechime dintre cele trei, Goldartul încearcă o recalibrare din mers şi chiar ajustări de paradigmă, dar efectele pe o piaţă tristă nu pot fi decât dezamăgitoare. Un cunoscător al pieţelor, precum Cristian Anghel, are şi curaj şi pricepere în propunerea de noi idei, care de multe ori depăşesc puterea de înţelegere şi reacţie a publicului.

Alis a dus sezonul până la începutul lui august, cu o rigoare strictă şi cu tradiţie a ofertei. Nu puţine sunt bunele rezultate obţinute în acest stil ce mizează pe previzibilitate şi amicalitate. Alis este cea mai veche casă de licitaţii de artă de la noi, a schimbat locul şi ziua de desfăşurare a vânzărilor, dar nu şi ritmul de două săptămâni între întâlniri şi nici structurarea ofertei pe teme precum Pictură şi grafică, Sculptură, Bijuterii, Bibliofilie, Diverse etc.

Artmark a reuşit să menţină un ritm alert şi bogat al activităţii sale, cu cele patru licitaţii tradiţionale, câte una pe anotimp, cu multe alte întâlniri, în funcţie de oferta sau colecţiile pe care le scoate la vânzare, cu teme inedite şi puternice, cu Art Safari şi imobiliare, dar fără Orientale.

În acest an a avut loc o premieră, un vernisaj dedicat unei părţi din oferta unei şedinţe. Este vorba, desigur, de lucrările lui Jules Pascin, ce au apărut în cadrul mai amplu al licitaţiei de iarnă, din decembrie. Cele 32 de loturi sunt doar o parte din oferta respectivei şedinţe de vânzări, dar şi din piesele de Pascin din colecţia lui Adrian Năstase, care voia, la un moment dat, să le doneze, dar, văzând ce i se întâmplă şi i se petrece, a preferat sfântul mecanism al pieţei de artă, de la noi.

De fapt, un aspect important al licitaţiilor Artmark din perioada în discuţie este chiar numărul mare de colecţii private scoase la licitaţie. Am demonstrat şi am accentuat de atâtea ori faptul că apartenenţa unei oferte de artă la o colecţie structurată şi declarată, mai mult sau mai puţin cunoscută, afectează pozitiv valoarea respectivei piese, devenită ofertă. Este un efect psihologic destul de simplu şi comun, activ în întreaga lume, acesta de a cumpăra ce i-a plăcut şi altcuiva, considerat mai priceput şi chiar mai abil. La alt nivel, funcţionează pe piaţa spontană, directă, când vedem la cineva o lucrare de un artist şi vrem şi noi. În plus de această aroganţă, există confirmarea valorii şi a autenticităţii şi speranţa că piaţa îi va da şi mai multă valoare, la o revenire în vânzare.

În acest an, Artmark a propus o colecţie venită din muzeu, din istorie şi din manualele pe care le-a ilustrat, colecţia familiei Manu, cu domnitori, vornici şi vornicese, cu Tattarescu şi Anton Chladek, cu Aman şi Rosenthal, Constantin Daniel Rosenthal, evreul maghiar care ne-a iubit atât de mult încât şi-a dat viaţa pentru viitorul nostru liber, deşi şi-a dorit tot timpul să trăiască la noi. Cu siguranţă, el nu ar fi considerat că Centenarul Marii Uniri este prilej de mare tristeţe etnică, ci ar fi făcut încă o pictură alegoric înălţătoare, de pus la temelia edificiului naţional. Aşa, în treacăt, amintim că C. D. Rosenthal nu a avut o pensie bestială, ci un tratament special din partea poliţiei austro-ungare care l-a omorât în bătaie în beciurile sale din Buda-Pesta, în 1851, la numai 31 de ani, turnat fiind de francezi că vrea să revină în Ţară Românească.

Nu vom face nicio referire la un nou episod, cu un număr greu de ţinut minte, din vânzarea micilor obiecte deţinute de Corneliu Vadim Tudor, a doua după marea vânzare a cadourilor Ceauşeştilor, dar sigur amintim de licitarea unei mici colecţii de rameur, Herman Moser, o parte din legenda relaţiei marilor artişti cu cei care îi puneau între patru scândurici, cu licitaţia colecţiilor dedicate lui Constantin Piliuţă şi lui Spiru Vergulescu. Aceasta din urmă, să o spunem clar, ne aminteşte de cea care a fost Pompilia Dumitrescu, un om minunat despre care Facebookul ne aminteşte să îi urăm ani mulţi de ziua ei când, de fapt, ar trebui să aprindem o lumânare la marile parastase. A colecţionat toată viaţa numai Spiru Vergulescu şi a reuşit să se înconjoare de picturi de poveste şi cu poveşti.

În acest an am văzut în oferta Artmark şi colecţia Cellei Delavrancea, longeviva noastră muziciană şi marturistoare a unui secol complicat, o colecţie cu sculptură antică grecească, o Afrodita, tors sexos, care a adunat 60 de mii de euro. Mai puternici, bancherii Halfon-Elias au adunat o colecţie impresionantă, din care o parte, cu occidentali din diferite secole dar şi multe obiecte, s-a vândut în toate colţurile zărilor, în noiembrie, la Artmark. În aceeaşi întâlnire cu secvenţa Pascin din colecţia Adrian Năstase, s-au vândut şi părţi din cele adunate sau care amintesc de Lucian Blaga. În acelaşi timp cu alte loturi din colecţia lui, scuzaţi alăturarea, Constantin Doncea, general şi primar comunist al Bucureştiului. Au mai fost oferte suprarealiste, ceea ce este cu totul altceva decât ofertele nerealiste, şi hârtii rare de la Paul Davidsohn, diverse piese de la sculptoriţa Rita Shapira Shain şi chiar şi istoria clubului de fotbal Oţelul Galaţi.

Prima licitaţie Artmark din sezonul analizat a avut ca scop strângerea de fonduri pentru a achiziţiona "Cuminţenia pământului", episod din istoria intelectuală a românilor despre care nepoţii noştri vor crede că a fost o glumă proastă rău de tot. Un colecţionar român de avangardă care a cumpărat de la Paris obiecte din atelierul lui Brâncuşi, atunci când acestea au fost vândute la licitaţie, s-a gândit să le revândă şi să doneze o parte de bani pentru completarea sumei care ar fi permis celebrei şi genialei sculpturi să îşi schimbe actele de proprietate. După principiul "ce vine de la Brâncuşi, pentru Brâncuşi să se revândă". Am scris la momentul respectiv despre aceste vânzări, cea de la Bucureşti şi cea de la Paris, iar despre povestea cu "Cuminţenia" se va scrie în tratatele de istorie a ideilor şi comportamentelor stupide. În schimb, acest sezon, de fapt acest an, a văzut doborârea vechiului record pentru o sculptură de Brâncuşi, şi ridicarea acestuia, de către o "Muza adormită", pe noi culmi, la 57,37 de milioane de dolari americani.