PLASAMENTE ALTERNATIVE Primăvara dinaintea iernii

Dacă ninsoarea de miercuri cădea duminică, mulţi ar fi ratat o licitaţie cu evoluţii deosebite, care ne-a făcut să credem că s-a dezgheţat piaţa. Aşa, primăvara a fost deplină, chit că s-a petrecut înaintea iernii Babelor. Un "Peisaj veneţian" de Samuel Mutzner a fost propus, duminica trecută, cu 75 de milioane de lei vechi şi s-a vîndut cu 340. A fost un incredibil salt de preţ, deşi autorul, subiectul şi realizarea justifică nivelul la care s-a ajuns. La şedinţa precedentă, de acum două săptămîni, a licitaţiilor Alis, un alt tablou de Samuel Mutzner, numit "În grădină", s-a vîndut cu un preţ de aproape 10 ori mai mare decît cel de ofertă. Pictura în ulei pe pînză, reprezentînd o tînără înconjurată de culorile unei grădini de flori, a fost propusă cu 65 de milioane vechi de lei româneşti şi s-a vîndut cu 625. Dacă facem abstracţie de o acuarelă de dimensiuni destul de mari, oferită în ianuarie, cu 34 de milioane, dar neadjudecată, o lucrare de Samuel Mutzner nu a mai apărut la Alis din aprilie 2005. Iar cele mai mari preţuri, peste 100 de milioane, dar nu mai mult de 200, au fost obţinute acum un an, în ianuarie şi februarie 2005, încît începi să crezi în repartiţia cronologică a apariţiilor Mutzner de top pentru începutul anului, în februarie şi sfîrşitul lui ianuarie. Atunci, o turmă de oi, pictată, a fost vîndută cu 125 de milioane de lei, preţul de pornire fiind de 67 de milioane de lei. Cu două săptămîni înainte, o scenă cu personaje orientale la rîu, a pornit şi mai de jos, de la 32 de milioane, şi a ajuns şi mai sus, la 140. Cu alte două săptămîni mai devreme, o natură statică destul de comună şi rarefiată a fost oferită cu 84 de milioane şi s-a vîndut cu 200. Modul de stabilire a preţului de pornire nu ni se relevă din toate colţurile, astfel am înţelege de ce o scenă dintre cele exotice ale lui Mutzner porneşte de la un preţ de aproape trei ori mai mic decît natura moartă şi, deci, statică. Şi asta deşi tabloul este de două ori mai mic. De fapt, dimensiunile par împărţite la doi dar suprafaţa este doar un sfert, că aşa e geometria şi trigonometria, cele două limbi străine pe care le-am abandonat în clasa a X-a, cînd începeam să le înţelegem.

Aşa cum începuse acum un an, explozia cotei lui Samuel Mutzner era inevitabilă. Ceva s-a întîmplat, totuşi, că nu au mai apărut piese deosebite, salturile mari nu au mai avut loc şi procesul s-a oprit din evoluţie, înainte ca orice ofertă semnată de Mutzner să stoarcă bani, pe un fond de sadism al organizatorilor, care continuă să ceară preţuri mici de ofertă. Aşa că acum avem impresia că asistăm la o reluare a fenomenului, la cote cel puţin duble, dacă nu chiar triple. Şi dacă nu se opreşte iar intempes-tiv, vom asista pînă la urmă şi la explozia anterior pomenită, dacă multiplicarea cu 10 sau doar 5 a preţului de ofertă nu înseamnă deja explozie.

În general, pe piaţă s-a simţit o cerere crescută de Mutzner. Mult timp ne-am putut întreba liniştiţi dacă mai există suflete generoase şi spirite enciclopedice şi dornice de frumos ca să aprecieze un Mutzner, o viaţă şi o operă precum ale sale. Destul de tîrziu a venit această apreciere, cunoscătorii păstrîndu-l pentru ei. Acum, din păcate, numele de Mutzner este tîrît în tot felul de suspiciuni, fie că este legat chiar de Samuel, fie de soţia sa, Rodica Maniu. A apărut chiar şi un album, altfel frumos, deşi parcă prea scump, în care sînt contestate şi reproducerile iar afacerea care ni se sugerează că ar exista în spatele destul de lat al acestui album ne mîhneşte. Pînă la urmă, de unde să îşi mai ia omul un Mutzner adevărat, cert şi indubitabil? Direct din patrimoniul Uniunii Artiştilor Plastici, ni s-ar putea sugera, numai că şi acest depozit a trecut în amintire. Ce nu au reuşit să facă generaţii de oportunişti, unii inculţi rău de tot, au făcut-o urmaşii lor, mai cu ştaif, şi în vremuri în care legea şi morala ar trebui să fie cod de conduită, că doar nu dau minerii! Ar fi multe de reproşat celor care au îndrăznit să aibă această idee, pentru că nu există cuvinte destul de cuprinzătoare în limbajul decent pentru a cataloga realizarea res-pectivei idei, cu certitudine însă nu li se poate ierta faptul că nu au făcut din respectiva execuţie un spectacol public. Adică nu au transformat înhumarea patrimoniului UAP într-un act de cultură, o licitaţie de ţinută, un cap de afiş pentru ani de zile, cum merită această atentă şi dis-tinsă adunare de cîteva decenii. E greu de spus acum cît valorau tablourile din patrimoniul înstrăinat că bocceluţele unei văduve naive dar aveau o mare calitate: erau originaluri certe, nu falsuri dintre cele mai diverse, ca în ziua de azi, iar vînzarea lor nu a rezolvat nimic, decît, poate, vreo promisiune neonorantă, făcută la ceas de alegeri.

Un alt salt impresionat a fost realizat duminică de o pictură de GNG Vînătoru, un pictor contemporan despre care ştiam că s-a născut în 1905, dar în acest an se dă crezare variantei cu 1908. Poate că este un tertip al diriguitorilor artei plastice româneşti care nu au fost în stare să-i sărbătorească centenarul în anul ce trecu şi şi-au tras un răgaz pînă după integrarea în UE. Peisajul său contorsionat cu case a fost oferit cu 65 de milioane de lei vechi, dar încă în uz, şi s-a vîndut cu 210, un salt cu mai bine de 6 ture complete. Nu este un record pentru că avem, de acum un an, un caz stupefiant, cu o imagine cu două tinere la o lectură. Stupefiantă nu este această imagine, fiind ştiut că fetele mai şi citesc uneori, ci preţul la care pictura lui Vînătoru a fost oferită - 56 de milioane, şi cel la care a fost adjudecată - 230. Peste două săptămîni, tineretul avea să abandoneze deja lectura, trecînd la meditaţie. Imaginea tinerei ce aduce prin scurtimea fustei, părul lung şi aerul plictisit cu care priveşte cartea cu Andreea Marin, a fost vîndută cu 160 de milioane de lei deşi, în deschidere, un umil 23 de milioane părea a fi considerat suficient pentru o lucrare de GNG Vînătoru. Şi asta deşi picturile cu această semnătură nu abundă în licitaţii. Meditaţia din februarie 2005 a ţinut pînă în decembrie, acelaşi an, cînd a mai fost vîndută, cu 115 milioane, o natură statică oferită cu un neaşteptat preţ de 75 de milioane. E vorba de lei vechi, desigur, să nu creadă cumva vreun străin neavizat că milionul este numele monedei noastre naţionale. Şi Monavissa a vîndut, în 2005, două picturi de Vînătoru, două naturi statice, una cu fructieră neagră, dată în septembrie cu 120 de milioane, şi una cu flori şi cărţi, adjudecată peste o lună cu 80. La Alis, mai descoperim, în ianuarie trecut, un peisaj cenuşiu rău de tot, de iarnă murdară, de Bucureşti, propus cu 60 de milioane şi adjudecat cu 100 şi ajungem în zilele noastre să ne întrebăm de ce se păstrează, atunci, cotaţia iniţială, de vreo 60-70 de milioane, de vreme ce cazurile ce depăşesc suta sînt aproape regulă? Necunoscute sînt căile evaluării!

Samuel Mutzner şi GNG Vînătoru sînt doi artişti contemporani, cum contemporani sînt şi Dimitrie Berea, al cărui "Peisaj parizian", destul de echivoc, dar cu o puternică sugestie de Montmartre, ceea ce şi este, s-a dat, duminică, cu 160 de milioane vechi, în creştere semnificativă de la 70, ca să nu mai vorbim de Ion Pacea, care a punctat cu o "Natură statică", cu flori, carte şi pipă, care şi-a triplat, aproape, preţul, cel de 26 de milioane, care a devenit 75.

La mersul "repede înainte" apucăm să zărim şi alţi contemporani cu picturi vîndute duminică: Teodor Harsia, cu o scenă cu fată cosînd, înconjurată de respectivele orătănii, cu decenii înainte de inventarea guturaiului galinaceelor de care au început să moară şi pisicile, pictură dată cu 65 de milioane, aproape dublul celor 36 cerute, şi Istvan Boldizsar, cu o luminoasă scenă de uliţă vîndută cu 55 de milioane, aproape triplul celor 20 cerute.

La sfîrşit, Octav Băncilă, cel care nu ne mai este contemporan, că doar n-a mîncat salam cu soia ca noi, el murind în 1944, ne arată o ramură înflorită, de 55 de milioane, semn că totuşi primăvara vine. Dar asta numai dacă purtaţi mărţişoarele primite adineauri, care sînt bune şi de deochi, dar nu ajută la percheziţii. Acolo nici mărţişorul "mătuşa Tamara" nu ajută, ba dimpotrivă!