Plasamente alternative Să scoatem arta din pereţii gândirii!

Afacerea galeriei de dincolo de pereţi a lui Vâlcov ne-a cam pus o oglindă în faţă, dar nu una care ne îndeplineşte dorinţele, ci una care ne spune cum stăm. Nici până în prezent nu avem o listă a "tablourilor" găsite la fostul ministru de finanţe şi normal ar fi să nu avem aşa ceva decât atunci când justiţia a stabilit ce este în neregulă cu ele. Atâta timp cât aceste obiecte nu sunt afectate de vreo bănuială juridică serioasă, dreptul la proprietate trebuie respectat şi nu ar trebui să aflăm amănunte decât de la vreo presă extrem de curioasă şi investigativă. Orice cetăţean al României sau al altor ţări civilizate are dreptul să cumpere ce vrea el, inclusiv obiecte de artă. Are, de asemenea, dreptul să le deţină şi să îşi deschidă o galerie prin care să le vândă. Sunt legi pentru fiecare dintre aceste activităţi şi, ca în absolut orice altă situaţie, încălcarea acestor legi se sancţionează. Simpla cumpărare sau deţinere de obiecte de artă ori intenţie de a comercializa artă nu sunt sancţionabile. Aspectele ciudate din această poveste sunt sursa banilor şi modul de deţinere a obiectelor de artă. Pentru acest al doilea aspect există legi care sancţionează distrugerea unui obiect de artă, inclusiv de către proprietar. Altfel spus, nu poţi spune că faci ce vrei cu o creaţie artistică, din momentul în care ai cumpărat-o, nu o poţi distruge pe principiul "eu am cumpărat-o, eu o omor" sau cel larg aplicat şi el la neveste, "e a mea şi fac ce vreau cu ea".

Un observator extern ar fi convins că în România deţinerea şi cumpărarea de obiecte de artă sunt interzise de lege. Lucrurile sunt, însă, mult mai stranii, mai grave. Percepţia publică, nivelul de cunoaştere şi ceea ce se numeşte, în engleză, public awareness, din România, referitoare la artă, artişti, comerţul de artă şi colecţionatul artei sunt catastrofale. Ne ducem direct la kitsch şi amatorism greţos şi îi minimalizăm pe adevăraţii artişti. Se spune adeseori, zeflemitor, "aşa ştiu şi eu să fac". În materie de artă, ne ducem de la o extremă la alta, am scoate imediat sume mari pentru nume unanim vestite, dar fără a ne întreba pe ce sunt puse semnăturile, pe un original inaccesibil sau pe un fals ordinar, bun doar să ne gâdile orgoliul. În acelaşi timp, ne batem pe burtă cu celebrii noştri creatori, fiind în deplină ignoranţă faţă de concretul vieţii şi creaţiei lor. Brâncuşi este exemplul cel mai clar: miniştri ai culturii clamând la televizor sprijinul oficial pentru aducerea în ţară, cu forţa, a rămăşiţelor marelui sculptor, promovarea în reviste de cultură a unor scrisori false care ni-l prezintă pe artist drept un grobian mai ordinar decât respectivele falsuri, apariţia în continuare a sute de brâncuşei ca de turtă dulce, rămânerea în suspans a afacerii "Cuminţenia pământului", care ar putea fi una dintre cele mai scumpe sculpturi din lume, pe o piaţă externă putând să se ducă la vreo 50-60 de milioane de dolari.

Când vine vorba de piaţa de artă veselia este şi mai mare. Aici se întâlnesc lipsa de cultură şi disperarea înavuţirii rapide, din tunuri de care n-a văzut nici Parisul. Mă gândesc şi la cultura generală, care să ne permită să apreciem arta şi cultura, dar şi la cultura de piaţă, de economie de piaţă liberă şi de piaţă de artă. Investiţia în artă tot este prezentată ca ultim El Dorado, ca ultim domeniu unde se mai poate câştiga scurt şi mult, cum au făcut alţii pe vremuri din butelii, combinate şi combinaţii. Cifrele vânzărilor şi revânzărilor de obiecte de artă din ultimii ani, inclusiv în zona unui fond de investiţii în artă, arată că lucrurile nu stau şi nici nu au stat aşa, cel puţin nu la noi şi nu în ultimul timp. Piaţa internaţională de artă a cunoscut o cădere concretă, nu doar nervoasă, după criza din 2008, dar şi-a revenit aşa de bine că a depăşit ritmurile anterioare. La noi, nici în prezent piaţa de artă nu are toate componentele necesare unei funcţionări normale şi corecte. Şi nici nu le poate avea, având în vedere societatea în care funcţionează. Degeaba ai instituţii şi reguli, pe care oricum nu le ai, şi chiar ofertă de ai avea, e inutil dacă nu ai o masă critică de cumpărători, o cultură a achiziţiei de artă, o dezvoltare orizontală a acestei "industrii". Cumpărătorii de artă sunt, ca şi Vâlcov, nişte ciudaţi, fie că sunt bănuiţi că vor să facă bani din artă, fie că sunt din ăia de au şi cărţi în casă şi le plac mâzgăliturile pictorilor. Mai aveam puţin şi îi vedeam, în aceste zile, pe deţinătorii de "tablouri" puşi să se mărturisească public, ca în China lui Mao sau la cooperativizarea lui Dej. E drept că şi presa se face vinovată în mare parte de rostogolirea acestui subiect şi dezvoltarea unei astfel de atitudini, dincolo chiar de aspectele groteşti, originale, aproape tradiţionale. Tot aşa cum Sergiu Nicolaescu nu avea dreptul să decidă să fie cremat, tot aşa Vâlcov nu avea dreptul să umble cu tablouri, mai ales de numitul Picasso Pablo şi anturajul lui, unu Cocteau şi altul Andy, Andy Warhol.

Cu ocazia Legendei Picturii lui Vâlcov, cea zidită în zid, creatorii de opinie şi de păreri de specialitate au descoperit cataloagele, cam singurele lucruri concrete ce rămân după ritualul magic al licitaţiilor. Au aflat că există case de licitaţii care fac şedinţe de vânzare din două în două săptămâni de ani şi chiar zeci de ani încoace. Au aflat că "un Picasso" nu înseamnă obligatoriu "Guernica" şi "Domnişoarele din Avignon", sau rudele lor la fel de importante, ci şi tone, zeci de tone de imprimate în diferite forme, de la gravuri originale şi semnate chiar de celebrul artist, până la simple printuri de câţiva dolari. Cu ceva ani în urmă aveam prin târgurile noastre de artă o apariţie insolită, o uriaşă creaţie din ceramică, cu autor italian cunoscut, care reprezenta o imagine tip Dali, chiar şi semnată Dali, flancată de doi badigarzi, despre care ni se spunea că este singurul Dali ajuns la noi şi la un preţ de excepţie, special pentru români, un milion de euro.

În timp ce vorbeam despre "tablourile" lui Vâlcov şi tupeul de a deţine Picasso, la o licitaţie on-line din România, Lavacow-ul Artmarkului, s-a dat un Dali cu 600 de euro. Este o cromolitografie de 38 pe 28 de centimetri. Sau un Roy Liechtenstein, cu 150 de euro. Serigrafie lungă de un metru. Whaam! Acesta e titlul ei. Sau Juna Miro, cu 800 de euro. O cromolitografie. Andy Warhol s-a dat cu 200 de euro, deşi e vorba de o farfurie cu o vacă placidă cu ham pe bot. Este intitulată Cow, dar fără vreo legătură cu organizatorul licitaţiei. De Antoni Tapies s-a dat un afiş pentru Roland Garros, din anul 2000. O piesă de excepţie adjudecată la vreo două milioane de lei vechi. A mai fost vândută, cu 400 de euro, o cromolitografie de Jules Perahim, celebru pictor francez, a cărui retrospectivă de excepţie a ţinut din 15 noiembrie trecut până pe 8 martie recent. Desigur, faza cu "pictor francez" este o glumă, nu că nu ar fi aşa, dar este un aspect târziu, Perahim fiind, în primii 60 de ani de viaţă, cât se poate de român.

Această licitaţie este o oglindă a stării de lucruri şi de spirit din lumea artei de la noi, mai ales din latura comercială, dar şi din perspectiva bogomilicului "fenomen Vâlcov". Se văd clar tot felul de aspecte pe care le-am mai pomenit: numele mari şi străine hipnotizează, artiştii români vin cu piese bune şi se vând mai bine, obsesia cotei îi împinge pe unii să bage mâna în propriul buzunar, multe piese foarte bune au rămas nevândute, alţii aşteaptă până dincolo de încheierea licitaţiei, se caută chilipirurile, poate pentru că oamenii vor frumos plastic, dar nu au bani. Cei care au bani cumpără Ghenie, pentru prima dată într-o licitaţie la noi, 22 de mii de euro pentru un autoportret de acum 15 ani, estimat la cel mult 9 mii de euro.