PLASAMENTE ALTERNATIVE Târgşeala din "Duminica orbului"

Se redeschid muzeele, înaintea teraselor. "Cultura rulz", am putea spune, după această observaţie. Ar fi bine. De fapt, facem ce se poate face, în acest context. Deşi o discuţie comparativă între domeniul vast al culturii şi filosofia şi practica, tactica şi strategia teraselor ar fi o întreprindere vastă, să încercăm, totuşi, ceva comparativ. La noi, cultura şi terasa sunt domenii separate destul de clar, deşi se poate veni cu multe exemple în care regăsim actul cultural şi distracţia tip terasă. Este mimată această satisfacţie, este o copie după decadentul Occident, unde acele cafeteria, care nu înseamnă cafenea, înfloresc cu succes în spaţiile muzeale. Sunt programe speciale pentru consum şi distracţii în aceste spaţii, seri şi nopţi prin muzeu sau acoperişuri, chestii speciale pentru cupluri şi familii, sau pentru grupuri de prieteni care, de multe ori, nici nu merg mai departe. Prin muzeu, adică.

La noi, şi terasele şi muzeele sunt altfel, din lumi şi ideologii diferite, chiar dacă, pe alocuri, s-a încercat copierea modelului vestic, fie şi la nivel de suc şi covrigei. Muzeele sunt destul de inerte, în timp ce terasele nu au nicio treabă cu cultura, fiecare răspunde altor necesităţi. Muzeele au putut fi vizitate, desigur, online, în timpul stării de urgenţă, în timp ce terasele s-au închis sau au funcţionat la purtător, în picioare, pe stradă sau prin ganguri. Şi acum, la fel, doar că în peisaj a apărut masca purtată sub bărbie. În timp ce la muzeu te plimbi, te mişti, nu stai sub acelaşi acoperiş sau pe aceeaşi piatră tot timpul vizitei, la restaurant sau terasă nu te mişti din locul care se umple de aburi şi stropişorii lui Flugge. În timpul restricţiilor din martie-mai, restaurantele şi terasele au putut vinde la ghişeu, cu consum în altă parte, în timp ce niciun muzeu nu a dat exponate la takeaway, pentru o vizionare în intimitate. Până la urmă, exact aceste diferenţe au permis muzeelor să deschidă acum, dar nu şi teraselor/restaurantelor, continuând, pe sistemul "vai de Take".

La noi nu se fac expoziţii grandioase, cu bannere uriaşe, titluri incitante şi rezervări online, în avans. Dar, acolo unde se face aşa ceva, căderea bruscă a cortinei carantinei a adus prejudicii serioase, mai ales unde s-au deschis astfel de expoziţii. Două luni de pauză în programul unei expoziţii scumpe şi complexe înseamnă tot atâta pagubă în vânzări. Expoziţia Rafael, de la Roma, care marca 500 de ani de la moartea marelui pictor, s-a închis la trei zile de la deschidere. A adunat, în condiţii excepţionale, peste 200 de piese, dintre care 120 de Rafael însuşi, vânzându-se 70 de mii de bilete, scumpe, şi trebuia să ţină până la 2 iunie. Inutil de spus că este cea mai mare expoziţie dedicată vreodată marelui pictor, iar titlul expoziţiei punea anul morţii, 1520, înaintea celui al naşterii, 1483. S-a reuşit performanţa prelungirii expoziţiei până la 30 august, cu tot cu împrumuturile ce sunt straşnic negociate, iar vizita, de 80 de minute, înseamnă grupuri de şase persoane, plus un ghid, cu cinci minute distanţă între ele.

Aşadar, când se revine, nu se revine la starea de lucruri şi de spirit din martie, când s-au închis toate. Acum vizionăm muzeele cu respiraţia tăiată, la propriu, de mască, şi înconjuraţi de o aromă de dezinfecţie. Este bine şi aşa, chiar foarte bine. De aia, muzeele deschid pe rând, după cum se pregătesc. Multe muzee de la noi au deschis pe 20 mai, anul 2020, exact trei decenii de la Duminica Orbului din 1990, când, cu masca mai sus, pe ochi, am mers la vot să alegem parlamentari şi pe preşedintele ţării, pentru o perioadă de probă, provizorie, de doi ani.

Deschiderea muzeelor recuperează o parte din pierderile suferite de acestea în timpul perioadei de închidere şi în zilele care vin, când vizita se face în condiţii de limitare a accesului. Altfel spus, vor scădea încasările, şi acest lucru va duce la necesitatea unor fonduri bugetare sporite. Nu se spune nimic de galerii şi alte elemente ale pieţei de artă, ca să nu mai vorbim de teatre, filarmonici şi spectacole, în general. Aici e jale!

Miercuri, guvernul italian a publicat "Decreto-legge recante misure urgenti in materia di salute, sostegno al lavoro e all'economia, nonche di politiche sociali, connesse all'emergenza epidemiologica da COVID-19", pe scurt, "Decreto Rilancio", Decretul relansării, cu o zestre de 55 de miliarde de euro, care, la Art. 183, prevede "Misure per il settore cultura". Dintre cifrele pentru domeniul cultural să ne oprim atenţia la cele 100 de milioane de euro asistenţă pentru muzeele de stat ca să acopere pierderile din vânzarea biletelor, 210 de milioane de euro ca ajutor de urgenţă pentru librării, companii de publicitate şi organizatorii de evenimente de artă. Alte 100 milioane de euro formează "Fondo Cultura" care dă împrumuturi pe termen lung pentru investiţii în activităţi culturale în acest an şi în cel viitor.

Muzeele americane, incredibilele muzee americane, se deschid şi ele, treptat, cu toată gama de măsuri de siguranţă, grupuri mici şi rare, măşti şi mănuşi, ceea ce este straniu pentru un muzeu care nu se pregăteşte să fie jefuit. Şi dezinfectanţi, dar fără măsurarea temperaturii la intrare, pentru că americanii nu riscă să se joace cu drepturile omului şi cu malpraxisul medical, care este o afacere foarte rentabilă, peste Ocean. Desigur, nicăieri nu se deschid cafeteriile, trebuie să vii băut şi mâncat, de la muzeu iei doar bilete, dacă nu s-a băgat totul pe online, şi suveniruri, de după plexiglas.

Şi până acum au putut fi vizitate muzeele, ba chiar vizionate spectacole şi teatre, şi ascultate şi vizionate concerte. Relaxat, în fotoliu, cu posibilitatea de a lua o pauză când vrei, să opreşti şi să continui/nu mai continui, practic orice poţi face cu o înregistrare. Oferta a fost fenomenală, incredibilă, depăşind orice aşteptare, dar şi limită. Pentru că, orice ar crede el, omul are nişte limite. Astfel, ceea ce trebuia să ne scoată din tipar ne-a înghesuit în aceste limite, ne-a săturat. Pe monitor, mare sau mic, s-au succedat, cel puţin în cele două luni de lockdown, cum se spune, într-un termen ce se impune tot mai mult, imaginile celor dragi sau a partenerilor de muncă, a celor cu care am comunicat, am făcut afaceri, am făcut cursuri sau petreceri. Pe acelaşi ecran am avut oferte de mâncare şi tot felul de magazine, am avut spectacole şi pornografie, am avut cărţi şi jocuri pe calculator, am avut expoziţii şi muzee, galerii şi târguri de artă cu marfă de miliarde.

Nu o dată am susţinut că s-a ajuns la o stare de saturaţie, că lumea vrea să iasă în concretul realităţii, să mănânce la un restaurant, nu din cutia adusă de un curier, să cumpere din raft, nu din ecran, să întâlnească parteneri de pasiune, nu să se holbeze la filme care exagerează potenţa şi disponibilitatea, să privească o pictură drept în faţă, nu prelucrată pe ecran, să cumpere de pe simeză, nu cu un click inexpresiv.

Comerţul cu artă a devenit, obligat, mai ieftin şi mai accesibil. Târgurile s-au înmulţit, dar marile "bienale", inclusiv cele de la Veneţia, se amână, ca olimpiadele. Nimeni nu are chef să rateze un aşa eveniment concret, să îl bage pe online sau să facă o vizitare în grupuri mici şi dezinfectate. Marile, grandioasele târguri de artă s-au mutat şi s-au înmulţit pe online, este atât de multă artă disponibilă pe monitoarele mari, mici sau micuţe, încât a fost creat un termen nou, fairtigue, combinaţie din fair, târg, şi fatigue, oboseală, dar şi saturaţie, un fel de târşeală. Sau târgşeală, ca să fim mai exacţi.