PLASAMENTE ALTERNATIVE Tehnica receptării semnalelor

Semnalam, deunăzi, naşterea probabilului ultim miliard obţinut la o licitaţie, avînd în vedere faptul că leul vechi se retrage uşor-uşor de pe piaţă, acum împins şi de zglobia hîrtie de două sute, şi va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să mai atingem cote de miliarde exprimate în lei noi. Dacă ne gîndim că dolarul costă 2,8-2,9 lei noi, iar euro este şi el 3,5 RON, atunci nici preţurile realizate pe alte pieţe nu vor beneficia de pronunţarea numelui lui Miliard de lei. Acum două săptămîni, la ediţia anterioară a licitaţiilor Alis, s-a întîmplat că un Petraşcu lăsat pe ultimul loc al secţiunii de pictură, conform unei strategii cunoscute de toată lumea, a demarat în trombă de la 875 de milioane de lei vechi, a trecut prin bariera de un miliard fără măcar să încetinească şi nu s-a oprit decît cînd vedea clar în faţă cota de un miliard şi jumătate, la 1.450 de milioane. L-am numit atunci ultimul miliard, pentru că nu credeam să mai treacă vreo ofertă de această linie, fie în trombă, fie tîrîş-grăpiş. Dar recordul nu a durat mai mult de două săptămîni, adică de la o ediţie la alta. Duminica asta lucrurile s-au petrecut la fel, chit că povestea e mai mult de tîrîş-grăpiş decît de trombă. Dacă performerul năvalnic de data trecută venea dintr-o colecţie celebră sau mai bine zis a unor oameni celebri, acum am avut de a face cu o lucrare cunos-cută mai ales din expunerea ei la expoziţia din 1936, nici un nume mare sau mic nefiind agăţat de prestigiul său. Că aceasta o fi explicaţia sau că nu are nici o legătură, greu de spus, cert este că pictura de acum îşi merită mai tare miliardul decît florile anterioare. "Privind marea" este o scenă posibil de la Balcic, fiind şi din 1934, dar nu de pe terasa primarului Octavian Moşescu, ci direct de pe nişte stînci. Sau mai exact de pe un promontoriu, nume ce nu vine de la emisiunea Pro Montor. S-au cerut 400 de milioane pentru aceas-tă pictură de 38 pe 46 de cm, dar piaţa, cea care purtase florile precedente în triumf pînă la jumătatea unui al doilea miliard, a vrut o repetiţie a isprăvii, dar nu a mai avut suflu decît să ducă pictura pînă la miliard, şi să o lase acolo, în sunet de gîfîieli ale licitatorilor vlăguiţi. Oricum, a fost frumos, un fenomen care imită senzaţia de stabilitate şi soliditate a pieţei, chit că la banii ăştia piesa nu intră în Top 10 al lui Alis. Mai bine, că pe cei din Top 300 îi arestează pe capete.

Dacă tot am apucat-o pe panta recunoaşterii pasiunii obsedante pentru Balcic, văzînd într-o mare parte a creaţiei româneşti plimbate prin licitaţii şi galerii lucrări mîngîiate de soarele şi lumina acelui loc, să mai dăm glas convingerii că moscheea de la malul mării, sub o coastă de calcar care din larg se vede ca de argint, din pictura lui Nicu Enea botezată cu mult farmec şi imaginaţie metaforică "Peisaj urban" este de fapt un Balcic în toată regula, şi încă unul dintre cele bune. A fost propus cu 16 milioane şi s-a dat cu 19, că dacă se scria numele de mai sus pornea de la dublul preţului de adjudecare şi nimeni nu poate şti pe unde se mai oprea. Noroc cu acest nume de mască, în genul unui calendar de perete dinainte de 1989 în care toate oraşele aveau "personalitate urbană".

Aleator, căutînd să rezolvăm nişte probleme agresive sărite în faţă de la simpla citire, ajungem la un "Portret de femeie" în pastel, realizat de Grigore Stoenescu de Portbriant, zice catalogul, care a mai apărut în licitaţie, tot la Alis, la 26 iunie 2005, propus cu un preţ de 5,162 de milioane de lei vechi, că RONii nu se născuseră încă, dar nu s-a dat. Acum a venit cu un preţ mai mic, numai 5 milioane, şi s-a vîndut. Dar nu aceasta este problema, că s-a vîndut sau că a mai fost în licitaţie, ci faptul că revenirea se face tot cu scrierea greşită a numelui, Portbriant în loc de Pontbriant. Nici aceasta nu ar fi o problemă, dacă nu am fi semnalat la timpul respectiv această eroare, dar persistenţa în greşeală înseamnă că unor oameni care ar trebui să fie specialişti în probleme de artă nu le spune nimic numele mamei lui Eustaţiu Stoenes-cu, excepţionalul nostru pictor, căruia mai sus pomenitul Grigore îi vine ca un nepot. Sau, mai rău, dar gîndul refuză să se ducă atît de departe, organizatorii nu citesc rubrica noastră ori, şi aici sîntem deja în domeniul crimelor împotriva umanităţii, nu ţin cont de semnalele noastre. Asta înseamnă că ar trebui să ne aşteptăm la noi apariţii Brâncuşi de bîlci sau Brauner de inundaţie, a pieţei cu falsuri, desigur.

Să trecem şi la lucruri bune şi frumoase. Pentru început o şaradă - ce leagă între ele, în afară de faptul că au fost vîndute la aceeaşi licitaţie Alis, următoarele lucrări: "Nud şezînd", cărbune în linii clasice, neaşteptate pentru autor, nimeni altul decît Ion Alin Gheorghiu (propus cu 16, dat cu 20 de milioane), "Infern X", tehnică mixtă de Lena Constante (8 milioane, dată cu 17), o neaşteptată compoziţie abstractă de Aurel Jiquidi (12 la 20), un peisaj urban, pardon, "Curte interioară" de Ecaterina Cristescu Delighioz (8 la 12) şi o linogravură de Hans Mattis Teutsch, care a plecat de la 10 şi a ajuns la 16 milioane de lei?

Doar două persoane ar putea răspunde, unul este liantul, elementul comun din exis-tenţa acestor cinci lucrări de grafică, iar celălalt este cronicarul, cel plin de datorii faţă de cititor, printre care şi cea de a da răspunsul. Ei bine, numitorul comun este persoana care le-a cumpărat pe toate aces-tea, şi altele mai tîrziu, şi care se numeşte Cristinel Popa. El este un pasionat colecţionar, uşor de recunoscut de către cei care vin pe la licitaţii şi tîrguri şi ar fi tentaţi să susţină acum că nu îl ştiu. Om de afaceri într-un domeniu de înaltă tehnologie, Cristinel Popa nu continuă să se minuneze de frumuseţea desenului pe hîrtie, fie că e gravură, acuarelă sau simplu scris vechi de mînă, şi de aceea cumpără multă grafică, ziare vechi, cărţi, manuscrise. şi cînd nu cumpără, le produce, nu el personal, ci vreo editură sau, cînd este vorba de artă, fiul elev şi artişti tineri care au trecut deja la facultate, dar au rămas credincioşi laboriosului drum al gravurii. La începutul acestei luni, Cristinel Popa a chemat publicul la un eveniment complex, bogat cît un fes-tival Vasile Voiculescu. De la început, înainte să trecem la enumerări şi descrieri, subliniem că totul s-a făcut cu bani din propriul buzunar. Iar acest totul a însemnat lansarea unei ediţii integrale a prozei lui Vasile Voiculescu, dar şi a unei cărţi în doar 50 de exemplare, a unei expoziţii cu lucrări de gravură inspirate din scrierile lui Vasile Voiculescu realizată de elevii şi studenţii în arte mai sus amintiţi dar şi a unei mig-nione expoziţii cu ediţii princeps, cu autografe sau manus-crise, desigur, ale lui Vasile Voiculescu. De ce Vasile Voiculescu?

Ar fi multe de spus, dar e prea multă opţiune personală aici ca să insistăm, o vom face, însă, pe terenul cărţii de colecţie imprimată şi legată manual. Este pusă într-o cutie ce nu a cunoscut maşini sau mecanisme industriale de tipar, iar această ediţie bibliofilă nu va cunoaşte nici mecanismele comerţului. Ea a fost tipărită pe o maşină de gravură în jurul căreia s-a constituit un atelier ce promite multe realizări din domeniu, iar primele semnale au fost deja emise. Important este ca ele să fie recepţionate, ca mai toate semnalele emise dintre rîndurile pe care le găsiţi aici şi care au produs mult bine cînd au fost înţelese şi mult penibil au scos la iveală cînd au trecut prin vid, de la o ureche la alta.