PLASAMENTE ALTERNATIVE Un cadou de artă, vă rog!

Se pare că decembrie este luna în care se nasc casele de licitaţii de artă. Adică atunci îşi ţin prima lor şedinţă publică de vânzări. Aşa a fost cu Monavissa, la o naştere moşită de familia Ghilduş, şi cu Artmark, copilul teribil al pieţei româneşti. Din păcate, Monavissa ne anunţă, în plin decembrie, că viitoarea licitaţie va avea loc acum 4 luni, în august trecut. Din fericire, Artmark sărbătoreşte cinci ani de existenţă, inclusiv cu o licitaţie.

Cea mai nouă casă de licitaţii de artă din România este numită Grimberg, după cunoscuta familie de colecţionari şi comercianţi de artă de la noi, care a pus pe roate şi a lansat această iniţiativă. Auspiciile momentului sunt radical schimbate şi, dacă lansările anterioare au fost manifestări de succes, cu rezultate deosebite, nu acelaşi lucru se poate spune despre cea de marţi. Rezultatele primei licitaţii Grimberg sunt departe de a mulţumi pe cineva. Fără îndoială, situaţia, regretabilă, nu este şi neaşteptată. Deşi organizarea a fost impecabilă, cu tot ce trebuie unei şedinţe de licitaţii de artă de mare ţinută, starea pieţei dă apă la moară celor mai pesimiste anticipaţii. Oferta a fost numeroasă şi generoasă, nu cu preţuri mici, ci potrivite, reuşindu-se o defilare aparte de capodopere româneşti. Catalogul licitaţiei este cuprinzător, bine alcătuit şi tipărit, am avut expoziţie la sediu şi vânzare în sală mare. Ce a lipsit ca această licitaţie să fie o sărbătoare de decembrie, generatoare de speranţe? În primul rând conjunctura. Pe o piaţă în mare scădere, un nou jucător ori vine cu o formulă secretă şi de succes, ca Artmark, ori se luptă să supravieţuiască, precum celelalte, prin mijloace mai corecte sau mai jenante. În niciun caz nu se poate discuta despre succes de la prima vânzare, deoarece lansarea unei noi case de licitaţie înseamnă crearea unui ciclu de astfel de vânzări de artă. Nu se poate porni la drum fără o serie de strategii, dintre care unele trebuie să aibă la bază situaţii catastrofice, cu vânzări minimale, aşa cum este normalul pe piaţa contemporană. Despre formulele minune nu vorbim, că sunt secrete, precum formula Coca-Cola. După o primă licitaţie nu ai voie să vorbeşti la prezent, ci numai şi numai la viitor. Nu începi să te întrebi ce este de făcut, ci încercă să afli de ce şi de ce aşa nasol. Analiza trebuie să fie una la sânge, chiar mai bună decât ce facem noi în această rubrică, de atâta timp. Deşi ştim cu toţii că mai bine decât ce tocmai citiţi nu se poate!

În plus, piaţa românească este obligată la autarhie. Se hrăneşte din propriul specific şi raportarea la exterior este accidentală, fiţă sau penibilă. Se vinde aproape exclusiv producţie internă, lucrări care în afară ajung în licitaţii tocmai pentru că Artprice le-a spus că acei autori, într-un colţ de lume numit Bucureşti, se vând cu sume bunicele exprimate în euro. Grimberg a vrut să joace tocmai pe această carte, să pună în evidenţă lumina din ea, amintindu-ne aproape programatic că pictura şi pictorii români nu aveau reţineri prin Occidentul ce conta în arta lor. Şi nu ne referim, desigur, la puţinii români impuşi în străinătate în diferite grade, de la semizeul Brâncuşi la cei recent redescoperiţi, pentru a nu risca o enumerare cu pete de omisiune sau evidenţieri nemeritate. Totuşi, am scris de nenumărate ori despre apariţiile în licitaţiile importante ale lumii ale lui Victor Brauner, Marcel Janco, Jacques Herold, Jules Pascin, Arthur Segal, Jules Perahim, Reuven Rubin, Daniel Spoerri, ale lui Adrian Ghenie.

În această zonă a minunatei noastre arte de avangardă, singura de rezonanţă şi circulaţie internaţională, vin şi cele mai nemiloase lovituri ale apucăturilor noastre, ale modului cum înţelegem noi să facem comerţ de artă sau să ne respectăm apreciaţii. Specialistul în artă românească de avangardă, aşa numita Şcoală de la Paris, Lucian Georgescu, cel care a încercat să promoveze şi aici la noi, în România, aceste nume şi creaţii, nu încetează să semnaleze, inclusiv autorităţilor, apariţia a tot felul de ciudăţenii şi jigniri la adresa intelectului, adică falsuri penibile, mai ales la o aşa-zisă casă de licitaţii de artă. Recent, a pus în discuţie un Victor Brauner, având expertiza autorităţii maxime în domeniu, Sammy Kinge. Anterior, s-a îngrozit alături de fiica lui Marcel Iancu, Dadi Janco, despre nişte stranii alcătuiri iscălite cu o imitaţie de semnătură a dadaistului. Şi nu a râs de păţania tânărului contemporan Sorin Adam, care şi-a văzut laviul copiat mult mai stângaci, semnat cu piciorul şi cu numele lui Tonitza, vândut fără probleme şi la un preţ bun la o licitaţie din Bucureşti. Este cea mai tare întâmplare din lumea comerţului cu artă, dar a trecut necunoscută şi nesavurată. În schimb, vorbeşte mult despre cum arată comerţul nostru cu obiecte de artă şi de colecţie, cel în care Ştefan Grimberg vrea să aducă un aer curat şi colorat în paleta marilor noştri creatori.

Decembrie este şi luna vânzărilor intense, cea în care se poate realiza fuziunea între căutarea frenetică de cadouri, cât mai este, şi oferta pieţei de frumos. Comerţul cu artă nu poate avansa dacă nu atrage fonduri de oriunde din afara sa. Circularea aceloraşi bani pentru aceleaşi oferte nu duce nicăieri, decât la învârteală, la o mişcare în care nu se avansează. În prezent se clatină serios şi ideea de investiţie în artă. Rămânem tributari achiziţiei spontane, mai ales în lipsa unui proces serios, susţinut de fonduri şi instituţii. Nici conjunctura internaţională nu este în măsură să ne dea speranţă, mai ales că nu ştim să o citim prea bine. Se pot sesiza două mari fenomene de criză aparent contradictorii şi paradoxale. Pe de o parte, au scăzut masiv preţurile, pe de alta, bilanţurile pieţei internaţionale de artă vorbesc de sume record. Asta înseamnă că, aşa cum am mai scris, criza economică mondială a adus cu picioarele pe pământ preţurile din piaţa de artă şi, în acelaşi timp, a crescut volumul vânzărilor. Cu siguranţă, scăderea preţurilor a impulsionat creşterea volumului, ceea ce ne sugerează existenţa unei cereri numeroase de obiecte de artă care încă se poate manifesta economic pe o piaţă globalizantă. Se stabilesc şi recorduri de piaţă, inclusiv pentru pictură, dar, în acelaşi timp, baza cererii se lărgeşte, fiind atrase acele fonduri din afara pieţei fără de care nu poate exista progres. De asemenea, cererea şi gustul public ies din tiparele de piaţă şi cele ale specialiştilor. Pe un fond de serioasă cultură estetică, se caută ceea ce place şi se pleacă mai puţin urechea la ce clamează marketingul altădată atotputernic. Este o explicaţie inclusiv pentru recordul lui Francis Bacon, stabilit la New York, înainte de intrarea în postul Crăciunului. Este şi o posibilă explicaţie pentru impasul fondurilor de artă sau pentru principiul pe baza căruia acestea funcţionează. Acolo vedetele sunt la ele acasă, se investeşte în ceea ce numim valori sigure pe o piaţă atipică, în care ideea de valoare se schimbă rapid şi radical, în care subiectivul este la el acasă. Or, am subliniat că asistăm tocmai la o astfel de schimbare a percepţiei, în care numele şi valorile sigure nu mai au căutare şi nici creştere de preţ. Exemplele concrete s-au petrecut deja.

Decembrie este şi la noi luna ofertelor fantastice pe piaţa de artă şi un moment ideal de a cumpăra cadouri de artă, de artă adevărată, din oferta contemporană sau cea modern-clasică, la preţuri ce amintesc de vremurile de început ale tranziţiei post-decembriste. Faceţi-vă un cadou, cumpăraţi artă!