PLASAMENTE ALTERNATIVE Unirea Principatelor şi mărturia picturii

Înainte de Unirea Principatelor Române avem pictură, după, avem mai ales sculptură. Şi fotografie. Povestea unirii celor două principate române, Muntenia şi Moldova, este multa mai lungă şi complicată şi nu poate fi redusă la vreun act de şmecherie politică, care să se fi produs într-o singură zi, 24 ianuarie 1859, am luat o dată la întâmplare.

O pictură esenţială pentru această realizare istorică a românilor este "Hora Unirii la Craiova", realizată de Theodor Aman, în 1857. Deşi de dimensiuni medii, pânza cuprinde o perspectivă bogată asupra unei pieţe pline de oameni care sărbătoresc, cu multiple efecte de lumină şi întuneric, cu multe personaje, miniaturale, dar suficient de clare ca să îl recunoaştem pe pictor şi pe membrii familiei sale. Acţiunea se desfăşoară în ceea ce astăzi ar fi giratoriul de Liceul "Carol I", unde strada Ion Maiorescu, tatăl lui Titu, se întâlneşte cu strada ce poartă numele preotului Radu Şapcă, organizatorul Adunării de pe Câmpia Islaz, în 1848. Paradoxal, în locul unde oltenii jucară hora Unirii lui Cuza s-a ridicat o statuie extrem de slabă a domnitorului-rege Carol I, care l-a înlocuit pe Cuza, fără să aibă vreo implicare în detronarea acestuia. Explicaţia opţiunii vine de la faptul că în spatele statuii, dominând piaţeta-giratoriu, se află liceul "Carol I", fost "Nicolae Bălcescu". A purtat numele revoluţionarului paşoptist din 1947 până în 1997, fix o jumătate de secol, după care a revenit la numele primului rege al României. Îl primise în 1885 şi tot sub Carol, în secolul al XIX-lea, a fost ridicată şi o clădire nouă, modernă.

Monumentul lui Carol I din Craiova a fost ridicat în 2007. Este o operă a lui Mircea Spătaru, care a umplut ţara, la comandă publică, de personaje filiforme, triste, donquijoteşti. Primul rege al României stă blegit pe un cub, în mijlocul giratoriului, totul pe un postament paralelipipedic făcut, de această dată, de Primărie. Giratoriul este făcut din trepte din borduri, întâi circular, apoi dreptunghic. Regele stă pe un cub, ce trebuia, probabil, să fie un tron, un scaun mai măreţ, dar nu a fost să fie. Mircea Spătaru, autorul capodoperei, nu a ezitat să îi taie picioarele lui Bălcescu, la monumentul din Bucureşti, deşi o poză mai veche a machetei ni-l arată complet, cu pantofi ce ar fi la modă şi astăzi. Carol I de la Craiova a scăpat întreg, dar teribil îmi sugerează un Don Quijote înţepenit într-o armură invizibilă, încercând să aprindă focul prin metoda primitivă a învârtirii unui băţ, cică sceptru, pe pânza pantalonilor. Mantia din spatele regelui nu este un rucsac de dorobanţ şi nici un Spătar ratat, aşa este ea.

La Craiova a existat, din 1913, un monument al lui Carol I. Era făcut de Dimitrie Pavelescu-Dimo, sculptor născut în 1870, la Calafat. Numit "Asta-i muzica ce-mi place", monumentul se referea la prima salvă a artileriei române trasă în războiul din 1877, de la Calafat, peste Dunăre, spre Vidin. După foarte mulţi ani, românii trăgeau cu tunul în turci, şi, se spune, Carol ar fi rostit atunci vorbele ce au devenit celebre şi titlu al monumentului său. Există convingerea că regele ar fi rostit greşit aceste vorbe, ca un neamţ necunoscător de limbă română, dar asta pare a fi o anecdotă antimonarhică, scoasă nu neapărat de comunişti. Monumentul era foarte frumos şi detaliat. Pe o stâncă artificială, Carol salută cu chipiul ridicat această salvă. În jurul său, două tunuri şi artileriştii, vreo şase, se mişcă natural. Întregul ansamblu are o excepţională naturaleţe şi o incredibilă dinamică. Parcă auzi şi bubuitul salvei, "muzica" invocată de Carol. Desigur, monumentul a fost demolat şi topit în 1948.

Craiovenii s-au făcut vrednici şi de un monument Cuza, unul mai vechi şi mai grozav, care a rezistat timpului şi vremurilor. Realizat de Raffaello Romanelli, este, de fapt, identic cu cel de la Iaşi. A ajuns la Craiova în 1912, dar atunci tocmai se pregătea instalarea Monumentului Independenţei, cel descris mai sus. Neinstalat, monumentul deschide pofta "civilizaţilor" ocupanţi germani din timpul Primului Război Mondial care tocmai voiau să îl transforme în alte forme de artă, tunuri şi tunuleţe. Cel care a comandat şi, apoi, a salvat statuia lui Cuza este Mişu N. Pop, sau Mihai Popp, rudă îndepărtată a pictorului omonim, dar din familia de bancheri şi comercianţi Popp din Oltenia. Uneori, i se spunea şi Pop-Lăcriţa, după una dintre moşiile sale. Când află că nemţii i-au luat statuia să o topească, Mişu N. Pop era în Moldova, cu armata, dar îl avertizează pe Marghiloman, care era la Bucureşti, şi acesta opreşte distrugerea. Dar nici după Război nu reuşeşte să o pună pe soclu, mai trec două decenii. Primul amplasament a fost lângă hotelul Minerva, cel cu Sala Maură, apoi repede a fost mutată pe locul actual, în English Park, faţă în faţă cu Primăria. A durat ceva până a fost dezvelită, dar măcar a rezistat. Spre deosebire de monumentul de la Iaşi, la Craiova Cuza este singur, fără basoreliefurile impresionante de acolo.

Şcoala Centrală, clădirea remarcabilă ce apare în pictura despre Hora Unirii la Craiova este chiar liceul, viitorul colegiu naţional, cel cu numele de Carol I. Aici s-a întâlnit Cuza, domnitorul dublu ales, cu paşoptişti renumiţi, în timpul vizitei pe care o face în Craiova chiar în iunie 1859. În 2007, un Carol de bronz va fi instalat cu spatele la clădirea liceului, ce nu reuşeşte să se restaureze, generoasele fonduri europene fugind de ea. Dar să ne întoarcem la Craiova, în toamna lui 1857. Este momentul în care Aman pictează "Hora Unirii la Craiova" dar faptul că puţini se prind că petrecerea nocturnă are loc cu un an şi patru luni înainte de dubla alegere a lui Cuza poate fi explicată doar de studiul Pisa asupra învăţământului românesc actual.

Aşadar, craiovenii se pun să joace Hora Unirii, pe versuri de Alecsandri şi muzică de Flechtenmacher, când încă nu se visa la formula Unirii prin votarea aceluiaşi domnitor. Ştiau ei ceva, craiovenii, că doar erau un focar de revoluţie, chiar din 1821, iar paşoptiştii aici se adunaseră ca să dea uimitoarea Proclamaţie de pe Câmpia Islaz. Explicaţia este alta, mult mai simplă. Dacă Vasile Alecsandri a scris versurile, publicate prima dată în 1856, muzica este compusă de Alexandru Flechtenmacher. Fiu al unui jurist sas stabilit în Moldova, Alexandru face muzică şi este mai român ca mulţi români.

În 1853, craiovenii îl angajează pe "D. Kapelmaistru Alecsandru Flechtenmahăru" să le aducă muzică la Teatrul lui Teodorini. Lucrează la Craiova până în 1858 şi de abia asta vorbeşte clar despre anvergura compozitorului, locul Craiovei în istoria unionistă şi mentalitatea vremii, când intelectualii, cel puţin, nu se pierdeau în detalii geopolitice, mergeau din nordul Moldovei, până în capitala Olteniei fără probleme. În acest context, ce poate fi mai grăitor ca faptul că un compozitor moldovean de origine germană să lucreze în Craiova cu versurile unioniste ale lui Alecsandri în cap. Şi într-o frumoasă seară de toamnă, celui care mai compusese imnuri mobilizatoare pentru români, în momentele decisive ale istoriei lor, îi vine în cap pam-pam-pam-pam-pam-pampaapa. Din ce în ce mai mulţi craioveni se strâng cuprinşi de euforia muzicală şi se ajunge la ceea ce a pictat Aman, care era prezent la spontanul eveniment. Astfel se făcu de se jucă "Hora Unirii", pentru prima dată, la Craiova.

Mai este o pictură, "Proclamarea Unirii", tot de Theodor Aman. Fotoreportericeşte, pictorul îi reprezintă pe membrii adunării Elective din Muntenia care, la 24 ianuarie 1859, l-au votat pe domnitorul Moldovei, Alexandru Ioan I, şi pentru funcţia similară de la Bucureşti, scăpând de separarea de veacuri. În centru sunt clericii, mitropolitul Nifon, în faţa căruia deputaţii au jurat că îl votează pe Cuza, şi doi episcopi, apoi încă 58 de personaje istorice participante la moment. Sunt toţi identificaţi, cu trei excepţii. Doi sunt sub semnul întrebării iar al treilea nu are alocat niciun nume. Stă cu spatele în dreptul ferestrei şi salută oamenii de afară, care îi răspund cu urale. La fel face Constantin Apostolescu, aproape o umbră în contre-jour-ul ferestrei, dar identificat de istorici. Acest colţ discret de pictură mărturiseşte că, într-adevăr, "căuzaşii", cei care slujeau cauzei unirii, au mobilizat opinia publică într-o formă de presiune esenţială.

Şi astfel, arta nepreţuită ne învaţă istorie adevărată, cu sentiment şi trăire.