Pleaşcă... Pleşcari... A pleşcui

Nici o realitate nu poate fi înţeleasă, cu atît mai puţin explicată, în lipsa unui tezaur de concepte care-i sunt proprii. Politica românească nu face excepţie de la această regulă. Chiar dacă are în comun trăsături cu politica de oriunde, are, fără doar şi poate, un sîmbure dur de specificitate care ţipă, plînge, după conceptele sale.

Adusă cu răsunet în prim planul exprimării publice, de unul dintre puţinii juni ai scenei noastre politice vizitaţi, dacă nu de idei, măcar de intuiţii sclipitoare, noţiunea de "pleaşcă" are toate datele să se ridice la rangul de concept. De ce? Pentru că se potriveşte al naibii de bine, în nenumărate locuri şi situaţii! Tipologic, omul politic al României nu este nici "Constructor", nici "Creator", nici "Intelectual" sau, ca să folosim triada lui Daniel Boorstin, nu face parte nici dintre "Căutători", nici dintre "Descoperitori", nici dintre "Crea-tori" (chiar dacă se mai nimereşte cîte unul dintre aceştia printre ei!). El este, în schimb, parcă prin predestinare, "Pleşcar".

Priviţi cu atenţie ce se întîmplă în politichia noastră şi vă rog să vă uitaţi mai cu luare aminte la partea aceea a ogorului pe care o numim "opoziţie". De ce o numim aşa e greu de spus, pentru că nu face nimic din ceea ce ar trebui şi ar fi datoare să facă, în această calitate. Nimic, în afara exerciţiului de a se strîmba la Traian Băsescu, de a se uita în oglindă, zilnic, ca să se convingă că e singura şi cea mai frumoasă din ţară, de a se hîrjoni în cadrul coaliţiei, ca Ionică cu smotoceii ceia legaţi de piciorul patului, şi de a se zgîi în sondaje, aşteptînd pleaşca alegerilor. Într-o paradigmă a acţiunii cît de cît raţionale, este de neînţeles de ce şi la această oră, aşa zisa opoziţie se ocupă cu orice, îşi dă cu presupusul despre orice, pe la televiziuni, dar nu a produs nici cea mai mică idee, soluţie articulată, care să dea o speranţă că ştie ce trebuie să facă din momentul în care ar prelua guvernarea Ro-mâniei. Ştiu, nişte scribi- copişti se îndeletnicesc de zor cu aglomerarea de cuvinte, fără şir şi fără noimă, între paginile unui op pe ale cărui coperţi va sta scris: "Program de guvernare". Dar, de cînd este politica la noi, aceste "creaţii" n-au avut alt rost decît să împlinească o formă fără fond, să consume un gest lipsit de orice consecinţe. Programele politice ale partidelor noastre, cînd nu bat cîmpii fără pic de graţie!, sunt doar o adunătură de lozinci, pioase dorinţe şi fulgurante închipuiri, despre cum ar fi bine, să fie bine, pe care nu se uită nimeni, niciodată, nici în timpul campaniei electorale şi cu atît mai puţin după! Partea proastă este că nici alegătorul nu se uită pe ele (păi, cum să se uite, dacă ştie că nu fac doi bani?!) şi, mai ales, nu le zvîrle în cap celor care în loc să le ofere soluţiile practice de care este atîta nevoie, defilează pe la televiziuni cu volume de inutilităţi sub braţ, ca să nu zică lumea că n-au "program".

Trageţi acum, puţin, cu coada ochiului şi la "guvernare", la dramatica problemă a fondurilor europene, să spunem! De ce zac ele în continuare în conturile UE şi nu au dat substanţă programelor capabile să mai ridice ţara asta, cu oamenii şi acareturile ei, din fundul de provincie a timpului istoric în care se află? Simplu! Pentru că oamenii guvernării s-au uitat, se uită şi tratează "fondurile europene" ca pe o pleaşcă. Aşteaptă să pice! Mă rog, nu chiar cu mîinile în sîn! Atenţi să nu care cumva să cadă pleaşca cu pricina pe alte capete decît pe cele alese cu grijă din turma şpăguitorilor de partid, fie ei profesionişti sau amatori!

Luaţi aminte la zisele noastre partide, de orice culoare şi de orice nuanţă ideologică s-ar afla. Căutaţi a înţelege cum ajunge cineva să fie "cineva" într-un partid de-al nostru. Răspunsul tipic este "cade o pleaşcă pe capul lui". Merite şi însuşiri personale, contribuţii la organizarea sau bunul mers al partidului, la succesul electoral, capacităţi dovedite şi disponibilităţi, eforturi de campanie etc., toate acestea sunt simple mofturi, ori motive numai bune să explice orice: atît de ce l-au ales pe X să fie "vice-preşedinte", dacă l-au pus, cît şi de ce nu l-au pus, dacă nu l-au pus, adică n-a ieşit la tombola organizată de sforarii pitiţi între faldurile ponosite ale mantiilor care acoperă putreziciunea partidelor noastre. De ce sunt sau au fost "oameni politici importanţi în Româ-nia" Ponta, Boc, Antonescu, Ciorbea, Hrebenciuc şi mulţi... mulţi alţii? Pentru că le-a căzut o pleaşcă pe cap, la un moment sau altul al rătăcirii lor prin spaţiul politic! Întrebaţi-vă altfel. Ar fi fost vreunul dintre ei "cineva în politică" sau "şef de partid" în SUA, în Germania, în Belgia, în Italia, sau mai aproape de noi, în Grecia sau Turcia? Răspunsul evident şi firesc este: NU, niciodată!

Politica românească se consumă în graniţele verbului a pleşcui care pendulează, ca înţeles, între a jefui şi a profita de o neaşteptată oportunitate. Oricum, a obţine ceva fără muncă şi fără merite, ceva cu care nu ştii nimic altceva a face decît să te îmbuibi!