Politica lumii

Un gol tot mai adînc şi mai negru se cască acolo unde ar fi trebuit să fie edificiul noii politici româneşti destinate ges­tiunii problemelor internaţionale. El devine şi mai evident cînd avem ca parteneri de dis­cuţie şi interacţiune marii actori internaţionali, cei care contează cu adevărat în trasarea liniilor pe care se aşează evenimentele, fie că este vorba de pace sau război, de confruntare sau negociere, de încordare sau destindere. Ministrul de Externe al României a primit, în cele din urmă, prăjitura la care rîvnea atît: o întîlnire cu "omologul" său american, Condoleezza Rice. Cu ce agendă s-a dus la Washington înaltul reprezentant al Guvernului României, n-am putut afla decît după ce s-a "comis" faptul întîlnirii. Din relatările pentru presă, aparţinînd chiar ministrului, reiese o agendă foarte interesantă: evaluarea stării şi posibilităţilor de dezvoltare a "parteneriatului strategic" şi teme regionale relevante pentru politica României şi relaţiile româno-americane - Marea Neagră, Balcani-Kosovo, Transnistria.

Evaluarea dezvoltărilor pe segmentul strategic al parteneriatului dintre cele două ţări ar fi trebuit să fie un bun prilej de trecere în revistă a succeselor recente şi a proiectelor pentru viitorul care începe azi. Din păcate, nu prea este cazul. Punerea în practică a acordului bilateral privind bazele militare ale Statelor Unite pe teritoriul României, se face într-o atmosferă vădită de încordare în relaţiile dintre SUA şi Rusia, pe de o parte, şi dintre Rusia şi România pe de altă parte. În plus, nici presa, nici instituţiile politice din România - parlament, guvern, partide politice etc. - nu dau cine ştie ce semne de sprijin pentru aceas­tă fază critică a implementării acordurilor româno-americane. Dimpotrivă, un scepticism, manifestat deocamdată prin lungi tăceri, se resimte în mai toate orizonturile politicii româ­neşti. Nimeni nu este pregătit şi nu s-ar duce cu această temă în campania electorală, se pare! Încă şi mai ameninţători plutesc pe cerul relaţiilor bilaterale norii ce aduc consecinţele rapoartelor internaţionale privind operaţiunile speciale desfăşurate de Statele Unite în Europa şi în alte locuri din lume, în contextul războiului împotriva terorismului. Raportul Marty este doar o etapă şi ceea ce se vede la orizont nu este deloc încurajator, dacă în cele din urmă vor ieşi la suprafaţă urmele acum invizibile ale transporturilor "speciale" de persoane reţinute fără judecată şi supuse unor tratamente şi proceduri de interogare care cu greu pot fi disociate de tortură. Dacă parteneriatul cu Statele Unite, în acest sector special de cooperare, ne va aduce în poziţia de a fi sancţionaţi de partenerii europeni, România s-ar putea să nu mai fie capabilă să susţină senin, ca pînă acum, că nu este obligată şi nici nu vrea să aleagă între politica americană şi cea europeană. S-ar putea ca, mai curînd decît crede, să fie constrînsă la această opţiune, cu toate consecinţele şi vastele complicaţii care vor decurge de aici. Cine va face alegerea? Pe ce criterii? Cu ce autoritate şi cu ce sprijin politic? sunt tot atîtea necunoscute azi, ca şi ieri şi din păcate aşa vor rămî­ne şi mîine, pentru că politica românească este total nepregătită pentru a înfrunta asemenea situaţii de criză, chiar dacă ele devin din ce în ce mai previzibile. Nici pe dimensiunea de cooperare "anti-terorism" lucrurile nu stau chiar aşa de roz, pentru că guvernul pe care-l reprezintă ministrul Cioroianu a generat deja aprehensiuni şi îngrijorări la Washington. Nu pentru că posibila retragere a celor cîtorva sute de militari români, care mai sunt în Irak, ar schimba cu ceva lucrurile pentru americani, ci pentru că politicienii de la Washington au dificultăţi să înţeleagă raţiunile şi avantajele României dintr-o posibilă schimbare de atitudine. Ce doreşte actuala guvernare de la Bucureşti să spună partenerului său strategic şi lumii cu această "mutare" pe care guvernul Tăriceanu a tot anunţat-o şi pregătit-o? Că nu mai poate suporta povara angajamentelor iniţiale? Financiar e una, Politic e alta! Că în politica internaţională a Ro­mâniei, Irakul a devenit un loc care nu contează? Că în ciuda protecţiei speciale de care s-au bucurat soldaţii români, Guvernul de la Bucureşti este nemulţumit de cooperarea cu aliaţii? Ce semnifică, pentru România, retragerea din Irak de care guvernul Tăriceanu a făcut atîta caz? Ar fi interesant de ştiut ce a răspuns ministrul României la aceste întrebări care, cu siguranţă, i-au fost puse!

Nici la capitolul problemelor regionale, cei doi interlocutori n-au avut prea multe motive de entuziasm, pentru că Româ­nia nu are politici regionale, iar cele americane nu prea se schimbă, aşa, cu una cu două. Cel puţin nu în cursul unei Administraţii! Important este de remarcat că problemele regionale ale agendei au ca numitor comun Rusia. Ce politică doreşte să facă România cu Rusia rămîne, din păcate, un mister şi cu greu am putea crede că ministrul nostru de externe l-a dezlegat, tocmai cu ocazia acestei prime vizite. Susţinerea poziţiei americane în probleme regionale, cum sunt Transnistria, Zona Mării Negre şi mai ales Kosovo, ridică de asemenea mari dificultăţi pentru România. Actuala Administraţie a ales să abordeze aceste probleme exercitînd presiuni, indirecte, asupra Rusiei. În problema Transnistriei, întîrziind ratificarea acordurilor privind Reducerea forţelor în Europa; în problema Kosovo, încercînd să ignore obiecţiile Rusiei; în problema instalării noului scut de apărare anti-rachetă, mulţumindu-se să "explice", dar fără a da semne că ar fi dispusă să negocieze etc. Reacţiile Rusiei au fost pe măsură, ameninţînd cu revizuirea listei de ţinte pentru loviturile sale nucleare, pentru a face loc unora de pe continentul European, plus suspendarea acţiunilor prevăzute în Tratatul privind reducerea forţelor convenţionale. Caracterul confrontaţional al tuturor acestor soluţii, chiar dacă nu distruge relaţiile Americano-Ruse, le colorează deja cu un grad de tensiune neobişnuit în ultimii 15 ani. Politica Rusiei nu a lăsat niciun prilej să treacă pentru ca, la rîndul ei, să exercite presiuni încă şi mai mari asupra actorilor regionali, România în special. Cu alte cuvinte, preţul îl plătim mai ales noi. Colac peste pupăză, în problema soluţiei Kosovo, România nu numai că nu s-a aliniat strict poziţiilor europene şi americane, care coincid!, dimpotrivă, a ales să susţină obiecţii, care, în cea mai mare parte, se regăsesc în discursul politic al Rusiei. O abordare greu sustenabilă pentru România, membru al NATO şi al Uniunii Europene, oricît de îndreptăţite sunt argumentele şi aprehensiunile noastre istorice!

Din orice unghi ai privi bilanţul acestei întîlniri, cu greu poţi face rezultatul să vină la pozitiv. Din păcate, tranziţia nu ne-a acomodat, încă, cu lucrurile elementare. Conceptul de "politică externă" este impropriu pentru abordarea problemelor complexe ale politicii internaţionale, puse României pe agendă. O relicvă a perioadei cînd una se făcea la "intern" şi alta se fuma la "extern". Această disociere schizoidă a politicii nu mai cores­punde niciunei realităţi constituţionale sau politice şi, mai ales, nu ne este de niciun folos. Dimpotrivă, ne ţine în loc, agăţati de picioare cu ghiulele ideologice ale epocilor revolute, tocmai atunci cînd ar fi trebuit să înotăm mai voiniceşte peste golfurile care ne separă încă de aliaţii şi partenerii noştri politici, americani şi europeni.