Politică şi istorie

Fără excepţie de loc şi de timp, discursul istoric a fost pentru politicieni unealta menită să le justifice scopurile, deciziile şi acţiunile, oricît de infame, nedrepte, ori ruinătoare ar fi fost ele. Ca în metafora lui Borges, discursul istoric pare să fie cartea care povesteşte toate cărţile ce povestesc politica, cu tot ce are ea mai bun, ori mai abject.

La 60 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, politicienii Europei s-au închinat falşilor zei ai istoriei, într-o ceremonie a cărei ambiguitate politică marchează unul dintre cele mai semnificative derapaje publice din ultimul deceniu. Deşi s-au aflat în acelaşi loc, la Moscova, fiecare dintre cei peste 50 de şefi de stat şi de guvern a participat la altă ceremonie!

Pentru unii a fost sărbătoare! Preşedintele Rusiei a făcut toate eforturile în acest sens. Soldaţii au mărşăluit prin Piaţa Roşie, ca în vremurile de glorie ale URSS, sărbătorind "Victoria", marea victorie în "Marele război pentru apărarea patriei". Cu paradă militară şi fanfare, cu steagurile roşii ale fostului imperiu sovietic, devenite steagurile noii armate a Rusiei, cu imnul de stat al URSS, devenit imnul de stat al Rusiei democrate. Umbra lui Stalin a planat vizibil asupra ceremoniei, iar numele lui a fost invocat de nenumărate ori cu glas răspicat, în afara tribunelor, iar cu voce mai scăzută, în rîndurile oficialilor. O victorie pe care, fără îndoială, ruşii, alături de popoarele fostului imperiu, au tot dreptul să o celebreze în numele celor peste 27 de milioane dintre ei, care nu s-au mai întors niciodată acasă de pe front.

"Ziua victoriei" pare să fi fost sărbătorită şi de înalţii reprezentanţi ai Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei, chiar dacă diferit. Premierul Blair a preferat să rămînă acasă, invocînd pregătirile pentru formarea noului cabinet, în timp ce Preşedintele Franţei a făcut tot posibilul să fie cît mai aproape de Putin, nu cumva să rateze vreo poză cu înalta sa gazdă. George Bush s-a bucurat şi el de privilegiul de a sta de-a dreapta lui Vladimir Putin şi a avut aerul că se bucură din plin de bucuria gazdelor. Noroc cu cei care-i planifică gesturile politice! Ei au avut grijă să-l trimită, înainte şi după Moscova, într-un şir de ţări care nu numai că nu au vrut să sărbătorească în culorile şi tonurile Moscovei, dar au avut tăria să ridice glasul pentru a-şi revendica drepturile de la învingătorii transformaţi de interesele politice ale lui Stalin în ocupanţi şi asupritori. La Vilnius sau Riga, ca şi în multe alte părţi ale Europei părăsite de partea neagră a cortinei de fier, sfîrşitul apocalipsei celui de-al doilea război mondial coincide cu începutul altui calvar. Cel al ocupaţiei sovietice. Pentru aceşti oameni, nu poate fi vorba de sărbătoare. Pentru ei este doar prilej de comemorare şi rememorare a unor suferinţe, pe cît de nedrepte la scară istorică, pe atît de crunt resimţite la scară umană. Preşedintele Statelor Unite a făcut istorie, referindu-se la istorie într-unul din discursurile sale în ţările baltice. Dacă, aşa cum spune azi Geroge Bush, Ialta a fost o uriaşă eroare politică şi ea nu trebuie să se mai repete, atunci multe alte consecinţe sînt de tras pentru politica curentă, atît a Americii, cît şi a celorlalte state care au pretenţia să traseze contururile lumii de mînie, pe harta atît de tulburată a celei de azi. Desigur, Vladimir Putin nu împărtăşeşete opinia. El continuă să susţină că ocuparea ţărilor baltice de către URSS s-a făcut cu respectarea deplină a dreptului internaţional. Intervenţia trupelor sovietice a fost cerută chiar de către victime! Cît despre Ribbentrop-Molotov, la Moscova, subiectul este închis. A zis ceva Sovietul Suprem al defunctei URSS, prin 1990, că n-ar fi fost prea onorabil, ajunge! Pe fondul acestor dispute, probabil că şi Cancelarul Schroeder a avut unele dificultăţi în a defini conţinutul politic al participării sale la evenimente. Aparent, pare să fie vorba de "marea reconciliere". El a cerut învingătorilor scuze, în numele germanilor, pentru suferinţele produse de cel de-al doilea război mondial, proclamînd apoi noua eră de prietenie şi parteneriat cu Rusia. La aceeaşi dată, Germania sărbătoreşte, oficial, eliberarea de sub regimul nazist al celui de-al Treilea Reich. Nu fără contestaţiile tot mai vizibile ale mişcărilor neo-naziste, desigur!

În sfîrşit, ne putem întreba dacă Preşedintele României aflat la Moscova pentru ocazie, sărbătorea sau comemora, şi ce anume? În contextul în care ţările baltice au ridicat oficial vocea în Uniunea Europeană, cerînd ca Europa să ia în calcul nu doar contribuţia Moscovei la victorie în cel de-al doilea război mondial, ci şi responsabilităţile sale pentru ocupaţia ilegală a unor ţări sau teritorii; în condiţiile în care chiar şi Voronin a stat acasă, declinînd invitaţia lui Putin, preşedintele României a pierdut o bună ocazie de a marca un punct pentru politica noastră naţională şi internaţională. La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, România a fost trecută în rîndul învinşilor, iar verdictul a venit de la Moscova. Ce a urmat, se ştie! De ce nu este acum România mai degrabă în grupul ţărilor care îşi comemorează suferinţa şi a preferat să fie reprezentată în grupul celor care celebrează o victorie, care nouă ne-a fost refuzată? Poate ne spune ceva după ce se întoarce, preşedintele nostru, al tuturor românilor. Iar dacă nu o să se sinchisească, ori nu o să ştie ce, nu-i mare bai, nici ceilalţi participanţi la "evenimentul" de la Moscova nu ştiu prea bine, mai ales că, în toată vălmăşeala, am uitat cu toţii de 9 Mai, Ziua Europei.

Cea a lui Schumman şi Monet, nu a lui Putin.