Portobello, în rolul principal

Sigur nu este nici cea mai mare şi nici cea mai tare, poate nici cea mai veche şi nici cea mai nu ştiu cum, dar Portobello are toate şansele să fie cea mai vestită piaţă-târg de vechituri din lume. Sau măcar din Europa. De aceea, vorbind în detaliu despre Portobello omagiem toate pieţele, târgurile şi brocantele care adună oamenii interesaţi de viaţă şi societate, cu exprimările lor culturale. În astfel de locuri vine lumea, mai ales la sfârşit de săptămână, să vândă şi să cumpere tot felul de obiecte de colecţie sau chiar de artă. Trebuie să ştii multe despre tot felul de lucruri şi istoria lor, să cunoşti istorii mari despre lucruri mici şi nu neapărat scumpe. Dar frumoase, pe care oamenii pasionaţi le adună, le colecţionează, uneori le restaurează, le pun în context şi în evidenţă, le vând din nou şi cumpără altele. Se poate colecţiona aproape orice, nu numai timbre şi monede-medalii, picturi şi sculpturi, mobilier, covoare, sticlărie, bijuterii, bibelouri de diferite forme, cuţite, arme, obiecte militare, dar şi soldăţei din plumb, bastoane de mers, piese de îmbrăcăminte, obiecte personale, manuscrise şi autografe, aparate foto, aparate de măsură, jucării diverse, ochelari şi monocluri, corpuri de iluminat şi cu siguranţă nu le-am spus pe toate şi mulţi dintre citititori ar putea completa lista cu propriile experienţe sau cu cele ale unui prieten.

Londonezul Portobello şi-a luat numele de la o fermă agricolă ce funcţiona prin zonă cu secole înainte, când nu era nici urmă sau speranţă de careuri imobiliare de lux pe acolo. Proprietarul fermei îi dăduse acest nume în amintirea unei lupte celebre în urma căreia britanicii luaseră oraşul Puerto Bello din Panama, în 1739, în timpul unui război serios pornit de la faptul că un spaniol îi tăiase urechea unui englez. Asta simplificat, desigur, pentru că lucrurile sunt mai ample dar nu neapărat complicate. În 1729, Marea Britanie îi dăduse voie Spaniei să o caute la vase. Spaniolii făceau asta cu un entuziasm care îi irita pe navigatorii englezi sau chiar îi lăsa fără urechi. După numai doi ani, în 1731, nava britanică Rebecca a fost controlată de nava spaniolă Isabela al cărei şef, numitul Julio Leon Fandino, în urma unui conflict spontan, îi taie cu sabia, dintr-o singură mişcare, urechea unuia dintre marinarii englezi, Robert Jenkins. Povestea riscă să fie uitată, dar nemulţumirea faţă de înţelegerea cu spaniolii creşte, astfel că, peste 7 ani, Jenkins vine cu urechea în mână la Parlament şi, pe fondul unei canonade de presă, se ajunge, în anul următor, la război între britanici şi spanioli. Puerto Bello este primul succes, răsunător, dar şi eficient. A fost urmat, însă, de eşecuri şi lipsă de interes, mai ales că cele două puteri se lansează într-un altfel de război, cel pentru tronul austriac. Pacea generală s-a semnat la Aix-la-Chapelle, Aachenul german unde a fost curtea lui Carol cel Mare şi unde primul european îşi doarme somnul de veci, în Dom, într-un copârşeu de aur. Ne-am dus departe, totuşi, cu povestea, chiar dacă numele de Războiul urechii lui Jenkins (The War of Jenkins' Ear) a fost creat şi s-a impus un secol mai târziu. Să reţinem din acest război, pe lângă londonizarea numelui Puerto Bello pentru un loc vestit din capitala britanică, impunerea lui "God save the King" drept imn naţional-regal şi prima participare a unui corp armat american la lupte, chiar în afara ţării.

Până la Victoria, Portobello era un drum printre tarlale, deşi era la doi paşi de palatul Kensington. Încep construcţiile, vine şi calea ferată, iar ferma este cumpărată de călugării dominicani, numiţi "călugării negri" sau "black friars" de englezi, care ridică aici St. Joseph's Convent.

Accesul la această piaţă de stradă arată ca un ritual: sâmbăta dimineaţa, dar nu foarte dimineaţă, că majoritatea sunt turişti care au sărbătorit sfânta zi de vineri, se iese cârduri-cârduri din staţia de metrou Notting Hill Gate şi se merge, în şir aproape continuu, pe trotuarele înguste, într-o atmosferă de veselie ce nu reuşeşte, totuşi, să îl enerveze pe şoferul londonez, unul dintre cei mai calmi din lume, chiar dacă li se sare în faţă, cum mulţi fac, prostiţi de căşti şi mobil sau alte descoperiri pentru care au plecat de acasă. Se fac fotografii, mai ales selfiuri, se râde din orice, se cumpără la întâmplare, rareori fiind vorba de pricepuţi capabili de calcule de eficienţă.

Vreo două secole, aici s-au vândut legume, fructe şi tot felul de alimente. În timpul celui de al Doilea Război Mondial se dezvoltă oferta şi vin celebrii anticari. Nu sunt numai tarabele ocazionale, în Portobello, ci şi magazine permanente de obiecte de colecţie. Practic, toată săptămâna, inclusiv atunci când nu este plin de turişti de toate limbile pe acolo, se găsesc ceasuri mari şi impozante, bijuterii şi antichităţi vechi, chiar din antichitate, numismatică şi multe altele, la comercianţi cu tradiţie de generaţii în domeniu. Acum, străduţa Portobello a rămas un pretext, piaţa stradală s-a extins până la podul rutier, sub el este un adevărat cartier al aromelor din întreaga lume, mai vine o tranşă de vechituri după care drumul scapă din strânsoarea tarabelor şi pleacă spre zonele îndepărtate ale Londrei.

Portobello este celebru şi pentru că a apărut în multe filme. Şi reciproca este perfect valabilă: Portobello a apărut în multe filme pentru că este celebru. Cine poate uita povestioara sentimentală care îi aduce pe Hugh Grant şi Julia Roberts în Portobello, mai exact în, aşa cum spune şi titlul filmului, "Notting Hill"? Nu este clar care dintre căsuţele cu faţade colorate este casa norocosului ăla de Hugh Grant, dar librăria sa cu cărţi de călătorie, ce frumos!, este bine marcată cu afişele filmului printre tone de suveniruri londoneze în care Portobello excelează. Între o ceartă şi o împăcare, timpul lui Hugh Grant trece, anotimp cu anotimp, parcurgând, cât este ecranul de lat, şirul de tarabe din Portobello, în zilele de piaţă de legume, în cele cu de toate, sau cele de antichităţi. Duminica este închis peste tot.

Celălalt frumos celebru al zonei este Paddington, simpaticul şi generosul ursuleţ vorbitor care vine din junglă tocmai în gara Paddington a Londrei. De fapt, gara cu acest nume nu este departe, este cam acelaşi cartier. Ştiţi "Alice's", magazinul de antichităţi unde ursuleţul regăseşte urma legendarului explorator englez care îi descoperise, pe el şi pe unchiul şi mătuşa sa de ursulini? Este bine-mersi în Portobello! Acum este şi un magazin cu suveniruri cu ursuleţul, dar şi un fel de sculptură din răşini în care Paddington stă frumuşel şi îşi mănâncă un sandwich, din acela britanic, cu felii pătrăţoase de pâine între care se zbat şi frunze de salată, înecate în sosuri şi maioneze. Sunt multe filmele în care a "jucat" Portobello, iar relaţia cinematografică a început în 1950, cu un film poliţist, "The Blue Lamp".

Târguri de antichităţi şi aşa-zise vechituri există în toate marile capitale ale Europei. În Paris sunt multe şi sunt o adevărată instituţie. Există şi la Bucureşti, ca pe la noi, dar despre asta vom avea timpul necesar să scriem în verile ce au să vină.