PPE, o sinucidere programată

Partidul Popular European îşi face seppuku. Se sinucide. Desigur, cu încetinitorul. Şi încercând din răsputeri să-şi mascheze propria moarte. Victoria care va fi anunţată de la Bucureşti este iluzorie. Înşelătoare. PPE este în descreştere. O familie politică care a deraiat.

Aparent, Congresul Partidului Popular European desfăşurat la Bucureşti reprezintă un triumf. Un triumf al dreptei europene. Care a dominat şi încă mai domină politica la nivelul continentului. Şi, tot aparent, această politică este de dreapta, PPE acreditând ideea unei continuităţi în susţinerea unui întreg set de valori care stă la baza construcţiei europene. Realitatea este însă diferită.

Partidul Popular European s-a corcit. Pe de-o parte, susţine ideea că promovează valori şi principii de dreapta, adică conservatoare, şi că luptă în acelaşi timp la baionetă cu extremismul de dreapta, dar, pe de altă parte, în practică, a îmbrăţişat principii şi valori aparţinând aşa-zisului progresism, respectiv neomarxism, trăsături specifice stângii sau chiar extremei stângi europene. Cum ar fi de pildă ecologismul exacerbat. Sau promovarea pe toate căile, inclusiv pe cale legislativă, a căsătoriei unor persoane de acelaşi sex. În fine, pentru a închide această schiţă succintă a duplicităţii care caracterizează în prezent politica PPE, să consemnăm faptul că, pe seama contribuţiei statelor membre, preşedinţia Comisiei Europene şi a Parlamentului European a susţinut şi mai mult decât a atât, a încurajat o creştere de tip cancerigen a birocraţiei de la Bruxelles, în general a birocraţiei UE, care numără în prezent zeci de mii de funcţionari bine plătiţi, mulţi dintre ei având misiunea de a tăia frunza la câini, înşurubaţi aproape fără excepţie în acest aparat de către fundaţiile Soros. Care numai de dreapta nu sunt.

Această alunecare spre stânga neomarxistă a popularilor europeni se explică prin nevoia acestora de a acoperi o plajă politică cât mai largă şi asta pe măsură ce popularii, în loc să câştige, pierd teren electoral.

Reprezentarea în Parlamentul UE a popularilor europeni, deşi încă este cea mai consistentă, scade procentual în mod vizibil. Prognozele ne arată că este posibil ca, la capătul alegerilor europarlamentare, popularii europeni să se mai afle încă în prima poziţie în opţiunile de vot. Dar vor avea de luptat şi vor avea de înfruntat importante forţe, care vor refuza să se alieze cu popularii pentru ale permite acestora să acopere întreaga plajă politică. Tocmai din acest motiv, asistăm la lansarea de la Bucureşti, mai mult decât oricând în trecut, a unor acuzaţii de-a dreptul aberante îndreptate împotriva potenţialilor competitori, dintre care cei mai importanţi sunt suveraniştii. Aşa şi numai aşa se explică de ce în retorica popularilor europeni se pune semnul egalităţii între suveranişti, naţionalişti şi extremişti. Vezi Doamne, partidele democratice din Europa ar trebui să se coalizeze în jurul popularilor europeni, pentru a-i izola pe suveranişti, sub pretextul că aceştia sunt extremişti şi, în mod, clar putinişti. O paranteză necesară: naţionalişti, ultranaţionalişti, extremişti şi suveranişti, reprezentând mişcări cu totul şi cu totul diferite unele de altele, au existat încă de la crearea Uniunii Europene, într-o vreme când nici măcar nu se punea problema vreunui război hibrid cu Rusia. Şi rareori am auzit acuzaţii, exceptând partidul lui Le Pen, conform cărora asemenea mişcări ar fi fost finanţate de la Kremlin.

Dar este o acuzaţie care poate să prindă. Acuzaţia de parteneriat cu o Federaţie Rusă din ce în ce mai agresivă poate, într-o oarecare măsură, dacă este bine susţinută, să modifice intenţiile de vot ale cetăţenilor europeni. Să-i determine să şovăie pentru a susţine politic partidele de tip suveranist.

Confuziile intenţionate - mai bine zis rău intenţionate - pe care le-am sugerat mai sus s-au văzut cât se poate de limpede ieri, în comentariile care au fost lansate pe marginea protestului suveraniştilor români, desfăşurat în proximitatea locului în care are loc congresul. Şi ce s-a afirmat? Nici mai mult nici mai puţin decât că respectivul protest este anti-UE şi, în consecinţă, pro-Putin. S-a pus deci semnul egalităţii între PPE şi UE, deşi PPE, în mod vădit, nu se suprapune peste UE. În realitate, am asistat la un protest îndreptat în principal împotriva Ursulei von der Leyen care, pe parcursul mandatului ei, s-a făcut responsabilă în perioada pandemiei, influenţată fiind de soţul ei, consultant Pfizer, să achiziţioneze în numele şi pe spinarea cetăţenilor UE cantităţi mult mai mari de vaccin anti-Covid decât au fost necesare. Şi totul desfăşurându-se netransparent şi vădit ilegal. Iar Ursula von der Leyen este în cărţi pentru a fi redesemnată candidat al popularilor europeni pentru un nou mandat de preşedinte al Comisiei Europene. Tot protestele de ieri au vizat şi nemulţumirea justificată a românilor pentru că nu sunt primiţi în spaţiul Schengen. Alţi cetăţeni au ieşit la protest temându-se că portofelul digital le va controla viaţa. Alţii s-au opărit întrucât, sub presiunea popularilor europeni, urmează ca autoturismele mai vechi de 15 ani să fie interzise la reparaţii şi, deci, numai bune de aruncat la gunoi. Şi aşa mai departe. Sunt toate aceste nemulţumiri expresii ale extremismului? Sau ale putinismului, aşa cum în sala Congresului s-au exprimat unii dintre vorbitori?

UE devine mai puternică nu în măsura în care PPE îşi va reveni la un scor redutabil, ci tocmai în măsura în care Parlamentul European va deveni din ce în ce mai divers şi mai echilibrat din perspectiva forţelor politice care se confruntă şi contribuie la luarea prin vot a deciziilor. Şi poate că, acordând cu mai multă zgârcenie votul pentru PPE, vom avea în final o Europă mai flexibilă, mai diversă, mai bună şi până la urmă mai puternică. Şi mai capabilă să facă faţă nu numai provocărilor Federaţiei Ruse, ci şi altor provocări pe care ni le rezervă viitorul.