Proiectul popular între vizionarism şi electoralism

Avatarurile creştin-democraţiei româneşti relevă artificialitatea şi fragilitatea construcţiei politice postdecembriste. După alegerile din 2000 curentul popular, confruntat cu absenţa bazei sociale, şi-a dezvăluit slăbiciunea constitutivă. Degringolada PNŢCD s-a suprapus unei crize structurale a sistemului de partide românesc rezultantă a originii conjuncturale a spaţiului conflictual în decembrie 1989 şi ianuarie 1990. Celelalte partide, şi nu doar aliaţii ţărăniştilor la guvernare, au depăşit acutizarea crizei reanimînd organizaţiile în perioada electorală şi transformînd, prin tehnici de marketing politic, PNŢCD şi CDR, în responsabilii absenţei performanţei guvernamentale. Tot aşa cum în 1990 comunismul dispăruse odată cu Ceauşescu, iar responsabilitatea aparţinea doar camarilei dictatorului, în 2000-2001 creştin-democraţia se prăbuşea odată cu retragerea lui Emil Constantinescu şi antrena insuccesul electoral de proporţii al ţărăniştilor.

Concepută doar ca mecanism de cucerire a puterii şi funcţionînd ca sistem de protecţie pentru construcţii organizaţionale fără fundament, CDR, odată ce nu îşi mai avea raţiunea, a dispărut. Rămaşi singuri, în absenţa unui fundament social şi cultural, reprezentanţii curentului popular nu au putut - în cei patru ani ce s-au scurs de la alegeri din 2000 - să reconstruiască, dar s-au divizat permanent. Doar presiunea, directă sau indirectă a Partidului Popular European, devenit prima formaţiune din Parlamentul european după alegerile europene din 1999 şi păstrînd aceiaşi poziţie şi în 2004 a acţionat în direcţia (re)consolidării popularilor români. Pentru popularii europeni, în condiţiile integrării României în UE şi participării la alegerile europene din 2009 miza unei formule populare stabile în România are o semnificaţie practică. Cum diferenţa între populari şi socialişti nu este foarte mare (272 la 201 după alegerile din 10-13 iunie 2004) defecţiunea dintr-o ţară în care sunt distribuite 35 de mandate cum este România, în condiţiile modificării echilibrelor politice în Germania (unde în 2004 social democraţii au obţinut 23 de locuri faţă de 49 ale creştin democraţilor), ar putea antrena pierderea poziţiei fruntaşe. Dar influenţa occidentală nu este suficientă pentru reuşita unei întreprinderi politice româneşti, iar confuzia generată de mesajele şi acţiunile emisarilor diferitelor partide populare europene, în special creştin democraţii germani şi reprezentanţilor partidului lui Silvio Berlusconi, Forţa Italia, au contribuit la ridiculizarea creştin democraţilor români. Pe de altă parte după integrarea Ungariei în UE la 1 mai 2004 FIDESZ-ul lui Viktor Orban (12 mandate în parlamentul european faţă de 9 ale socialiştilor lui Peter Medgyessy) devine partidul popular european cel mai apropiat geografic, şi nu numai, de România. Iar influenţa popularilor lui Orban asupra curentului popular maghiar din Transilvania ar putea fi determinată pentru consolidarea unei noii formule populare. Deja la alegerile locale Acţiunea Populară a reuşit să obţină 3 consilieri judeţeni în Harghita cu spijinul Uniunii Civice Maghiare, iar într-o variantă transetnică o formaţiune populară ar putea conta pe voturile unei părţi a electoratului maghiar. Deşi UDMR este prima organizaţie românească ce a obţinut statutul de membru asociat al Partidului Popular European, colaborarea sa cu PSD, a afectat credibilitatea mesajului creştin-democrat în faţa unui electorat mult mai sensibil, datorită apartenenţei religioase, la mesajul popular.

Inexistenţa unei opoziţii organizate la comunism sau a dizidenţe sistematice faţă de Ceauşescu au condus la improvizarea unui sistem de partide artificial, lipsit de o bază socio-culturală pe care să se stabilizeze. În confuzia de la începutul anului 1990 revendicarea istoriei ca bază de legitimare a partidelor politice apărea ca o modalitate de contracarare a hegemoniei autoritariste a FSN. Cu un secol şi jumătate de istorie, prin Partidul Naţional din Transilvania sau Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, PNTCD - primul partid înscris oficial în România postcomunistă la 7 ianuarie 1990 - s-a situat în continuitatea partidului interbelic al lui Maniu şi Mihalache, dar prin afirmarea creştin-democraţiei, şi-a definit o orientare europeană într-un moment în care politica românească privea încă spre Moscova. Dar dincolo de această intuiţie a liderului refondator Corneliu Coposu structurarea creştin-democraţiei nu s-a realizat.

Rezultatul alegerilor din 20 mai 1990, 2,5% din voturile pentru Senat şi 2,56% din cele pentru Adunarea Deputaţilor, a pus PNŢCD în faţa unor alternative: sau construcţia unei baze sociale sau, abordarea realistă, crearea unui cadru pentru o repoziţionare avantajoasă la alegerile din 1992. CDR a oferit o soluţie pe termen scurt, dar absenţa bazei militante şi a fundamentelor sociale şi mai ales culturale a accentuat fragilitatea iniţială. Criza de succesiune generată de moartea lui Corneliu Coposu a demonstrat personalizarea excesivă a partidului, ori în absenţa instituţionalizării, tendinţă ce s-a menţinut pînă în 2004, stabilizarea partidului este o utopie. Reconstrucţia PNŢCD este o întreprindere dificilă şi de durată.

Un proiect popular nu se mai poate limita astăzi la un singur partid politic. Contextul politic obligă la o abordare vizionară. Orice influenţă electoralistă va afecta stabilitatea şi sensul noii formaţiuni. Experienţa PNŢCD şi CDR sunt elocvente pentru efectul obiectivelor electorale. O federaţie de partide populare cu caracter transetnic, în care să se regăsească organizaţii româneşti, maghiare, germane şi rome, ar corespunde filosofiei creştin-democraţiei şi ar da consistenţă unei întreprinderi politice de durată. Pentru alegerile din 2004 formula electorală ar putea fi participarea la alegeri pe listele unui singur partid, urmînd ca ulterior, federaţia, în care partidele şi organizaţiile îşi păstrează autonomia, dar rolul conducerii federale este clar definit prin statut, să se dezvolte în funcţie de situaţia concretă. Un exemplu îl constituie UDF (Uniunea pentru Democraţie Franceză) care a reuşit să se depăşească momentul fondator şi reprezintă o grupare centristă importantă (11 eruoparlamentari în 2004). Doar după ce baza socială şi fundamentele culturale se va fi consolidat curentul popular s-ar putea lansa în recucerirea electoratului românesc.