Putin între sindromul Cuba şi sindromul Hiroshima

Mai întâi a fost Enola Gay, bombardierul B 29 care a lansat pe 6 august 1945, prima bombă atomică, Little Boy, apoi, trei zile mai târziu, pe 9 august 1945 Bockscar a lansat Fat Man la Nagasaki. Bilanţul a fost înfiorător - între 103.000 şi 220.000 de morţi, în funcţie de estimări, fără a lua în calcul victimele ulterioare. Pentru sovietici acesta a fost momentul în care au pierdut supremaţia pe care credeau că au obţinut-o în urma celui de-al doilea război mondial. Aşa s-a instalat ceea ce am putea numi sindromul Hiroshima, un traumatism pe care regimul totalitar de la Kremlin spera să-l combată printr-o politică de îndrăzneală. Aşa s-a ajuns ca în 17 ani de la bombardamentul de la Hiroshima URSS să ameninţe direct SUA în ceea ce a devenit criza rachetelor din Cuba.

Niciodată, de la criza rachetelor din Cuba din octombrie 1962, ameninţarea nucleară nu a fost mai des invocată şi folosită de Rusia pentru a descuraja statele "ostile", în primul rând Statele Unite. Atunci URSS-ul condus de "liberalul" Nikita Hruşciov, a invocat instalarea, în noiembrie 1961, unor rachete Jupiter capabile să atingă teritoriul sovietic (15 în Turcia şi 30 în Italia) pentru a iniţia o acţiune de contracarare. După ce, la începutul lunii 7 februarie 1962 SUA au impus un embargo total asupra Cubei castriste - pentru a surmonta eşecul invaziei de la Golful Porcilor din aprilie 1961, o operaţiune aprobată de fostul preşedinte Eisenhower, dar asumată de noul preşedinte, instalat doar câteva luni mai devreme, în ianuarie 1961, John Fitzgerald Kennedy - în mai 1962, Nikita Hruşciov a lansat operaţiunea Anadyr care a presupus trimiterea a 50.000 de soldaţi şi 36 de rachete nucleare SS-4 şi două SS-5 precum şi a patru submarine în Cuba pentru a împiedica Statele Unite să invadeze insula. Pentru sovietici - din politica cărora se inspiră strategia regimului Putin - a fost un moment esenţial în stabilirea unui politici de echilibru geostrategic şi recunoaşterea statutului de supraputere mondială. Astăzi, acesta este unul dintre obiectivele revendicate deschis de Kremlin în războiul din Ucraina.

Considerat momentul de apogeu al Războiului Rece, criza cubaneză a dus la retragerea rachetelor nucleare sovietice din Cuba în schimbul retragerii anumitor rachete nucleare americane din Turcia şi Italia, precum şi angajamentul Statelor Unite să nu invadeze Cuba. Pentru marea majorate a specialiştilor în relaţii internaţionale acest acord între sovietici şi administraţia Kennedy a permis lumii să evite un conflict militar între cele două puteri care ar fi putut degenera într-o confruntare nucleară şi un al treilea război mondial. Vladimir Putin speră să ajungă la un acord asemănător în urma invaziei Ucrainei.

Din această perspectivă faptul că, imediat după ce eşecul ocupării rapide a Kievului, la începutul războiului, Vladimir Putin a anunţat că forţele nucleare ruse intră în alertă a reprezentat un moment strategic menit să readucă Rusia pe poziţiile de negociere ale URSS din 1962. Dar recursul la politica de escaladare nucleară reflectă două perspective contradictorii ale viziunii militare ruseşti - pe de parte, statutul său de putere nucleară, pe de altă parte, recunoaşterea limitelor influenţei sale politice şi militare. Aşa că, departe de a fi un semn de putere, această ameninţare repetată este admiterea unui eşec politic iremediabil. De fapt, regimul lui Vladimir Putin pare a produce proba că sindromul Hiroshima, şi anume folosirea ameninţării nucleare pentru a obţine un rezultat politic total - aşa cum a fost capitularea Japoniei după bombardamentele nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki - rămâne încă un traumatism pe care "ulii" ruşi nu l-au putut depăşi. Şi, că politica geostrategică a Rusiei de azi este o continuare a vechii politicii a URSS care a dus la fundătura care a condus la prăbuşirea comunismului. Dar, se vede treaba, nu şi a totalitarismului, care a reuşit să creeze prin homo sovieticus un om nou care a supravieţuit căderii regimului în care a fost creat.