Răstignirea Bucureştilor

Oraşele sînt fiinţe vii. Au origine, identitate, dată de părinţii fondatori, de locul naşterii, de faptele şi întîmplările vieţii, de istoria oamenilor şi a comunităţilor pe care le adăpostesc, le hrănesc, le văd închegîndu-se şi destrămîndu-se, venind şi plecînd. Oraşele au perioade de viguroasă creştere, epoci de maturitate, care pot dura şi sute de ani. Uneori, dacă sînt iubite, au parte de a doua şansă, se reconstruiesc, îşi recapătă vigoarea tinereţii şi dăinuie, iar dacă nu, se scoboară în bătrîneţea lor şi, în cele din urmă, mor. Exact ca şi oamenii: uneori de epuizare, natural, alteori înainte de vreme, din cauza unui accident sau a unei incurabile boli, ori sub lovitura mîinii asasine.

Nu ştiu cum a fost în restul timpului, dar, azi, Bucureştiul este un oraş chinuit, oropsit, maltratat, dispreţuit, hăcuit, devastat, scuipat în obraz şi ocărît, jefuit, dezarticulat, dezumanizat. O Furie, călare pe cei patru bidivii ai Apocalipsei: prostia, răutatea, cupiditatea şi lipsa de moralitate, îl răvăşeşte de la un capăt la altul, îl calcă în picioare, vrînd, nu atît să-l distrugă imediat, cît să se bucure cu sălbăticie de fiecare picătură de sînge şi de nobleţe ce i se scurge din vine, înainte de a-i arunca stîrvul undeva, într-o margine, hrană corbilor şi şobolanilor.

Bucureştiul este, din naştere, un tîrg. La început au fost hanurile, aşezate la răscrucea vînturilor şi a drumurilor, de la Dunăre către Munţi şi de la Mare către Cetăţile Apusului. Un tîrg, pus la adăpostul pădurii de cîmpie, cu un firicel de apă care să-i lumineze dimineţile, dar fără acte sau gesturi fondatoare, păstrate în zapisuri cu peceţi, ori în piatra construcţiilor seculare. Bisericile lui sînt bisericile ridicate de breslele tîrzii ale secolului XVIII şi XIX: blănari, şelari, olari, lîngă care s-au ridicat, mai tîrziu, biserici ale comunităţilor de locuire: Sfînta Vineri, Bărăţiei, Colţea, Trei Scaune, Biserica Mitropoliei. Un obor mare de vite la ieşirea de Răsărit şi unul mai mic la cea din Sud. Bariere la intrare, luate în arendă de la autorităţi, cum e cea a Vergului. Casele s-au ridicat odată cu averile, încet. Iar de aşezat, s-au aşezat după cum a dat Cel de Sus, ori după cum a fost mai ieftin pămîntul cumpărat de temelie. Podul Mogoşoaiei s-a făcut pentru că era drumul domnesc la Palatul din preajma Bucureştilor, iar de podit, s-a podit cu butuci abia după 1800, ca să nu se mai înfunde roţile carelor în nămolurile toamnei, iernii, ori ale primăverilor ploioase. De bulevarde nu a fost nevoie, cum nu a fost nevoie nici de un Napoleon al III-lea, căci, la noi, locuitorii Bucureştiului n-au ridicat baricade pe străzi, în care să fie nevoie a trage cu tunul, nici la 21, nici la 48, nici la 64, nici la 74, nici la 84, nici la 94 şi etcetera. Palatele Bucureştilor sînt nişte case ceva mai mari, la care s-au mai adăugat acareturi, cu timpul. Clădirile administrative sînt construite tîrziu în secolul XX şi tot atunci s-a făcut şi o brumă de infrastructură stradală, canalizare şi reţele de apă, pentru zona centrală. Socialis-mul şi-a pus amprenta, ridicînd zone industriale aproape de miezul urbei, la marginea ei şi mai peste tot, fără noimă, dis-trugînd o parte din zona veche pe axa - Sfînta Vineri - Dealul Spirii, şi construind cinci mari "zone dormitor" satelit, fără nici o infrastructură stradală: Berceni, Rahova-Ferentari, Balta Albă, Drumul Taberei, Militari. A construit şi metroul, ca să poa-tă muta zilnic, alandala, 2 milioane de semi-oameni dintr-un loc în altul, ocazie cu care s-a distrus firul natural al Dîmboviţei şi canalizarea stradală a zonei centrale. Înainte de a-şi da duhul, socialismul victorios a lăsat moştenire 16 şantiere mari deschise, de unde, în fiecare zi, se ridică şi plutesc în aerul proaspăt al capitalismului de strînsură peste 10 tone de praf şi particule de metale grele. Ar mai fi şi ceva poluare cu substanţe chimice, generată în cea mai mare parte de parcul maşinilor mari, de transport indus-trial/comercial şi de transportul urban, public.

A venit şi secolul XXI. Oraşul nu are, nici măcar pe axele naturale, nord-sud, est-vest, cîte două sau trei bulevarde pe care să se poată circula de la un capăt la altul. Nu are inele de centură, nu are autostrăzi care să-l lege cu lumea. Nu are transport urban public, decît ceea ce a moştenit de la socialism. În ultimii 16 ani şi-a distrus mai bine de o treime din zona verde pe care o moştenise. Înfloresc te miri unde clădiri noi, utilitare, care nu au nimic de a face nici cu istoria, nici cu structura arhitectonică locală, nici cu vreun proiect închegat de viitor, care să schimbe faţa oraşului. Tot ceea ce înseamnă infrastructură urbană se degradează pe zi ce trece, de la conductele reţelei de apă, la cele de gaz şi termoficare, ca să nu mai vorbim de drumuri, că şosele încă nu există. Zeci, dacă nu chiar sute de clădiri stau să se dărîme, aştepînd doar următorul cutremur, un pic mai mare de gradul 6 pe scara Richter.

Desigur, toate aceste realităţi bătătoare la ochi nu-i împiedică pe primarii Bucureştilor să cheltuiască, doar într-un singur mandat, cîteva miliarde de euro pentru "întreţinerea capitalei", să fie iubiţi şi votaţi de concetăţenii lor, din cele mai diverse motive şi să devină "stîlpi ai noii societăţi", după ce-şi părăsesc postul cu buzunarele pline şi conturile frumos rotunjite.

Iar, dacă îi vine cuiva greu să citească suferinţa oraşului, să se uite atunci la oamenii lui, fiecare bolnav de ceea ce-şi poate permite: unii de poluare, de nevroze, de sărăcie, de mizerie, de incultură şi violenţă, iar alţii, de mărire, de înavuţire, de depravare ori pur şi simplu de sălbăticia distrugerii.

În vremea lui Caragiale, oamenii mahalalei aveau aspiraţii culturale, se duceau la Iunion, iar Ziţa citise colecţia întreagă din "Dramele parisului". Pe franţuzeasca ei de baltă, dar le citise! Azi, incultura "băieţilor de băieţi", din "zona zero" şi-a dat mîna cu cea a "baieţilor de cartier", devenind obiect de cult mediatic, cît se poate de bine vîndut pe piaţa "artistică".

Un dram de lumină tot se vede, însă, la capătul tunelului: Se construieşte Catedrala Mîntuirii Neamului! Nu cred să fie, însă, mîntuire, decît dacă Înaltele Feţe Bisericeşti ar avea gîndul cel bun şi ar pune piciorul în prag "edililor". Ori pun pe masă planul şi resursele pentru "Învierea Bucureştilor", ori Catedrala mai aşteaptă, ca şi mîntuirea. Iar dacă nu s-o putea, atunci nu-i mîntuire şi nici catedrală pentru ea, decît dacă-i zidim acolo pe toţi cei care distrug cu ură acest oraş.

Simbolic! Să le punem numele pe un înscris şi să-l lăsăm încastrat pentru istorie în noua temelie.