Referendumul ultimei şanse?

De ce ţi-e frică, d-aia nu scapi! Liviu Dragnea şi PSD ar fi vrut să folosească aşa numitul referendum pentru familia tradiţională pentru a deturna opinia publică de la problemele guvernării (iliberalism, "reformă", justiţie, antieuropenism) şi a-i administra o lovitură preşedintelui Iohannis. Dar, după decizia Curţii Constituţionale de miercuri, 13 martie, privind neconstituţionalitatea prevederii din OUG 86/2018 prin care se interzicea organizarea unui referendum în acelaşi timp cu desfăşurarea alegerilor europene, orizontul politic al anului 2019 se modifică. Politic, preşedintele Iohannis ar putea avea ultima şansă să recupereze ceva din autoritatea prezidenţială pierdută şi să pună majoritatea PSD-ALDE în defensivă pe frontul electoral. Or, în alegeri obişnuite, cu o prezenţă mică la vot, PSD ar fi avantajat din start. Referendumul însă, relansând dezbaterea de opinie despre justiţie într-un context european, ar putea mobiliza la urne acel electorat obosit civic, dar care nu a abandonat democraţia. Şi, cum la noi - ca peste tot, în ultima vreme - campania electorală pozitivă este o utopie, referendumul permite contracararea unor campanii anti-europene cu o temă puternică politic. Şi, cum există deja un vot consultativ al Parlamentului încă din 2017 privind cererea preşedintelui de a organiza un referendum pe tema justiţiei, nu există impedimente pentru ca pe 26 mai să avem şi referendum şi alegeri europene.

În paralel cu pregătirile pentru anunţarea referendumului, apare şi discursul anti-referendum ţinut de cei ce nu aveau nimic de obiectat împotriva referendumului liberticid din octombrie anul trecut. În acest sens, Călin Popescu Tăriceanu contestă oportunitatea referendumului, dar discuţia despre legitimitatea procedurilor referendare şi compatibilitatea lor cu democraţia, în special cu cea reprezentativă, este mai veche. În general, trei sunt, în mare, reproşurile ce se aduc referendumurilor: că trec luarea unor decizii importante pe seama unor alegători ignoranţi sau fără o calificare specială (a se vedea Brexitul), că duc la tirania majorităţii şi că slăbesc guvernarea reprezentativă. În acelaşi timp, argumentul confuzării electoratului prin organizarea referendumului în acelaşi timp cu alegerile europene nu poate fi eludat. În Franţa, preşedintele Macron, care era tentat la începutul lunii februarie să organizeze un referendum prin care să dea o pondere politică concluziilor marii consultări populare ţinute în urma manifestaţiilor vestelor galbene, a cedat în faţa argumentelor celor care - precum ministrul de externe le Drian - considerau că electoratul va fi confuzat.

Dacă în România argumentele europene ale Macronei nu sunt de actualitate, în schimb, o implicită atitudine anti-parlamentară a referendumului nu poate fi negată. Or, în Recomandarea 1704 din 2005 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei, la punctul 5, se specifică: "Convinsă de complementaritatea dintre democraţia directă şi democraţia reprezentativă, Adunarea Parlamentară recomandă utilizarea referendumurilor ca mijloc de ancorare fermă a legitimităţii democratice a deciziilor politice, de consolidare a răspunderii instituţiilor reprezentative, pentru a creşte deschiderea şi transparenţa luării deciziilor şi pentru a stimula participarea directă a electoratului la procesul politic. Complementaritatea dintre democraţia directă şi democraţia reprezentativă implică faptul că referendumul nu ar trebui să fie considerat o alternativă la democraţia parlamentară (s.n.) şi nu ar trebui să fie nu ar trebui folosite în mod abuziv pentru a submina legitimitatea şi primatul parlamentelor ca organe legislative". Dar, ne-am obişnuit ca la Bucureşti recomandările Comisiei de la Veneţia şi Consiliului Europei să fie amintite doar atunci când sunt în favoarea celor care le invocă!

Oricum, în urma deciziei Curţii Constituţionale, preşedintele Româ-niei (re)capătă o putere reală, aceea de a convoca referendum fără nicio îngrădire, şi poate reintra în joc.