English
Cui ne supunem noi, ca cetăţeni? Nu e o întrebare confortabilă, ştiu. Suntem obişnuiţi să ne considerăm liberi. "Ne supunem doar legilor!" - acesta e clişeul. Dar, strict teoretic vorbind, nu e chiar aşa. Există, în practic, orice sistem politic, o putere numită "suverană". Iar definiţia standard spune că această specie de putere este "supremă, absolută şi finală". Ştiu că sună încă şi mai aspru, dar nu am ce face. E o putere dea-supra oricărei alte puteri, a cărei voinţă e obligatoriu lege pentru toţi, şi care este arbitrul final al tuturor disputelor.
Asta ca o explicaţie a definiţiei. Dacă vi se pare că sună medieval, nu vă înşelaţi. Teoria suveranităţii a fost elaborată aproximativ pe la sfârşitul Evului Mediu. Multă apă a curs de atunci pe albia ştiinţelor politice. Multe s-au schimbat. Remarcabil, această teorie a suveranităţii a supravieţuit. Ea ne învaţă să căutăm, în orice stat, democratic sau nu, culmea puterii politice, aceea de la care derivă orice autoritate limitată, a unor oameni sau instituţii.
Răspunsul scurt la întrebarea mea, aşadar: Poporul. Conform Constituţiei (art. 2), suveranitatea aparţine doar poporului român şi nimeni nu poate exercita suveranitatea în numele acestuia.
Ce înseamnă acest lucru? Că orice putere legitimă derivă doar de la popor şi trebuie exercitată doar în limitele expres indicate de popor. Dar mai înseamnă ceva: că nici o autoritate nu este deasupra Poporului. Nici Statul, nici Parlamentul, nici Preşedintele, nici Uniunea Europeană, nici poliţistul de la colţ. Şi nici măcar Constituţia.
Ce v-am prezentat acum, pe scurt, e teoria clasică a "suveranităţii populare". E standard în multe democraţii contemporane. Constituţia germană din 1949, spre exemplu, admite "puterea constituantă inerentă poporului german".
Nu orice democraţie contemporană însă recunoaşte suveranitatea poporului. În SUA, spre exemplu, Constituţia însăşi este suverană asupra tuturor ramurilor guvernării. Aici avem o tradiţie diferită, a suveranităţii Legii supreme, tot de origine medievală.
Alte democraţii au alt suveran: Parlamentul. Acesta este cazul regimului parlamentar britanic, unde Parlamentul este deasupra tuturor celorlalte puteri şi unde Constituţia poa-te fi schimbată, în fapt, printr-o simplă decizie a Camerei Comunelor.
În fine, o altă posibilitate este ca Statul (direct sau prin şeful său, Rege sau Preşedinte) să deţină atributele suveranităţii.
Gata cu teoria, înapoi la "oile noastre". Ce nu este în regulă cu Constituţia noastră?
Printre altele, faptul că este incoerentă. Ea recunoaşte, e drept, suveranitatea poporului. Şi mai spune că ea poate fi exercitată prin "organele sale reprezentative" sau "prin referendum". După care nu ne mai spune aproape nimic despre opţiunea "democraţiei directe", vorbind doar despre "organe". Să nu fi ştiut cei care au compilat Constituţia din 1991 că instituţia referendumului are ca scop, într-o democraţie, tocmai ocolirea voinţei elitelor politice?
Într-adevăr, dacă scopul referendumului nu ar fi decât acela de a face pe plac parlamentarilor, ce scop ar mai avea întreaga idee a exprimării directe a suveranităţii? Cu ce s-ar deosebi acest referendum de plebiscitele cu rezultat "telefonat", convocate sub diferite dictaturi?
Haideţi să mai observăm ceva cu privire la incoerenţa actualei Constituţii. Ea amestecă, alături de teza principală (a suveranităţii populare) şi elemente ce aparţin altor tradiţii.
Rezultatul e unul bizar, care îmi aminteşte de inscripţiile acelea de pe pachetele de ciocolată, destinate celor care suferă de alergie: "Poate conţine resturi de arahide".
Iar "resturi de arahide" sunt destule în actualul text. Spre exemplu, la art. 61 se spune că "Parlamentul este organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării", ceea ce trimite direct la retorica supremaţiei Parlamentului, perfect nelalocul ei aici, pentru că, de vreme ce poporul a fost declarat ca "suveran", înseamnă că el reţine şi puterea de legiferare, care este exercitată doar în mod delegat.
Şi teza supremaţiei Constituţiei îşi iţeşte capul, la art. 142. şi atributele suveranităţii legate de persoana şefului statului, de la art. 80, precum şi cele de la art. 93, legate de "măsurile excepţionale".
Acum, drept este că şi alte constituţii conţin neclarităţi şi chiar unele pasaje destul de greu de reconciliat. Spre exemplu, în Constituţia portugheză scrie că Preşedintele numeşte Primul-ministru, "ţinând seama de rezultatul alegerilor". Ce înseamnă asta, însă, nu rezultă de nicăieri.
Dar Constituţia din 1991 a Româ-niei bate toate recordurile pe care le cunosc în materie de confuzie. Iar confuzia atinge chiar aspectul central al legii fundamentale: prevederile relative la suveranitate. Este o Constituţie al cărei scop nu a fost de a stabili reguli cu privire la exercitarea puterii. Cei care au scris-o erau deja la putere şi aveau o majoritate zdrobitoare. A fost scrisă pentru a-i împiedica pe alţii să exercite puterea.
Notă: Domnul Cătălin Avramescu este consilier prezidenţial.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
1. Călcîiul lui Ahile
(mesaj trimis de Marius Delaepicentru în data de 10.11.2009, 07:23)
Cînd adversarii Preşedintelui spun că art.103 trebuie interpretat consensual, într-un fel au dreptate. Ideea în care a fost întocmită Constituţia este cea a majorităţii eterne, ceea ce ar fi menţinut regimul parlamentar etern. Au prevăzut însă şi o soluţie de rezervă a menţinerii majorităţii eterne. Cînd ea nu se regăseşte în compoziţia Parlamentului, regimul virează brusc într-unul prezidenţial. (starea actuală) Putem citi chiar şi gîndurile forjorilor de Constituţie: "Noi suntem etern majoritari. Chiar dacă pierdem majoritatea, ne salvează Preşedintele. Desemnează premierul dintre ai noştri, după care regimul se întoarce la cel parlamentar."
Eroarea istorică a fost că s-a ajuns relativ repede, atît la lipsa majorităţii absolute şi eterne, cît şi a preşedintelui homocrom salvator.
Prostia istorică s-a repetat. Preşedintele în exerciţiu le-a oferit în două rînduri, cavalereşte, amicilor noştri parlamentari, ocazia de a revizui Constituţia, aşa cum visează ei. Nu au făcut-o. Ghinionul lor. :)
1.1. Limitele prezidenţialismului românesc (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de Marius Delaepicentru în data de 10.11.2009, 07:52)
Am văzut mai sus cum, în lipsa unei majorităţi absolute, regimul politic virează binar de la parlamentar la prezidenţial. În ce constă regimul prezidenţial? În delegarea atribuţiilor executive ce i-ar reveni Preşedintelui într-un regim prezidenţial tipic. Dar trebuie să observăm că delegarea de sus în jos nu respectă regula de aur a delegării, ce spune că se pot delega atribuţiile, dar nu şi răspunderea. Pe scurt, răspunderea Preşedintelui se rezumă la răspunderea cu care desemnează Premierul. Odată numit Premierul, Preşedintele nu mai poate influenţa în niciun fel Executivul. Iar dacă nu poate demite propriul delegat, nici răspunderea nu-i mai revine. Ea se transferă integral Parlamentului. Regimul parlamentar se reface.
1.2. Despre compoziţia majorităţilor (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de Marius Delaepicentru în data de 10.11.2009, 08:02)
Consituţia nu recunoaşte decît un singur fel de majoritate. Majoritatea monolită. Prin legea partidelor, conceputul se extinde şi la majorităţile compozite, dar cu condiţia unei alianţe preelectorale, înregistrate la tribunal, alianţă ce este asimilată unui monolit, validat de Suveran, adică de popor.
Ce observăm? Că s-a constituit o majoritate ad-hoc, care nu îndeplineşte niciuna din condiţiile constituţionale şi legale. Şi deci, nu se poate opune prezidenţialismului constituţional instalat.
1.3. Un sofism amuzant (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de Marius Delaepicentru în data de 10.11.2009, 08:32)
Am văzut mai sus de ce lipsa unei majorităţi monolite duce la un regim prezidenţial tranzitoriu. Preşedintele poate face şi următorul artificiu: Desemnează Premierul în persoana sa, şi imediat demisionează. El poate argumenta că nu mai poate delega niciun Premier fără să-şi asume şi răspunderea, conform regulii delegării. Vacanţa prezidenţială e umplută de preşedintele Senatului, cu atribuţii limitate, ceea ce nu-i permite să retragă decretul de numire. Obiecţia de incompatibilitate a persoanei Premierului (auto)desemnat nu se poate susţine conform art. 105, întrucît Preşedintele a demisionat. Şi, oricum, incompatibilitatea se constată mai tîrziu, în urma unui proces la CCR. Rămîne doar ca Parlamentul să voteze executivul Premierului-fost-Preşedinte, sau nu. :)
1.4. Similitudine (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de Marius Delaepicentru în data de 10.11.2009, 08:46)
În sofismul de la ora 8:32 am arătat cum se poate converti Preşedintele în Premier. Cîrcotaşii ar putea argumenta că incompatibilitatea ar duce la nulitatea decretului de numire. Oare? Păi, condiţia de incompatibilitate intră în vigoare de la data la care Parlamentul aprobă Cabinetul. Or, la data intrării în atribuţii, Preşedintele e deja demisionar. Pînă atunci, Premierul desemnat nu este decît o persoană oarecare. Dacă n-ar fi aşa, Preşedintele în funcţie nu ar avea dreptul niciodată de a candida în alegerile prezidenţiale.
1.5. Mai mult... (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de Marius Delaepicentru în data de 10.11.2009, 09:11)
Dacă conversia Preşedintelui în Premier nu ar fi permisă, atunci nici candidatura la preşedinţie a Premierului în exerciţiu nu ar fi permisă. Cu alte cuvinte, premierul Adrian Năstase nu ar fi avut niciodată dreptul de a candida la preşedinţie.
1.6. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de anonim în data de 10.11.2009, 12:40)
Dle Marius, nu eroarea istorica le-a jucat feste ci norocul romanilor ca au scapat de Iliescu si l-au ales pe Basescu ( putea fi si altul daca avea aceasi viziune si intelegere a mersului istoriei); ce ne-am fi facut daca nu s-ar fi intamplat ?.
2. Dizolvarea Parlamentului
(mesaj trimis de Mircea Popa în data de 10.11.2009, 09:37)
Dle Avramescu, citeam ieri in presa opiniile exprimate de "specialisti" in legatura cu dizolvarea Parlamentului in conditiile in care Dl. Basescu castiga alegerile prezidentiale. "Specialistii" ne spuneau ca dl. Basescu nu ar putea dizolva Parlamentul dupa alegeri pentru ca cele 2 respingeri (in eventualitatea in care si cabinetul condus de dl. Negoita e respins) au avut loc in actualul mandat iar un eventual mandat nou genereaza raporturi noi intre Presedinte si Parlament, fara legatura cu cele anterioare. Dl. Bolcas spunea ceva de genul: "Sa nu citim Constitutia ca niste ingineri. Ea are un spirit care nu permite dizolvarea Parlamentului in acest caz". Dumneavoastra ce opinie aveti?
Va multumesc!
3. imun inseamna deseori imund!
(mesaj trimis de d.i. în data de 10.11.2009, 10:50)
De suveranitate populara (seamana, da' nu rasare!) si suveranitate finala n-am mai auzit, da' cand n-ai ce spune...zici! A avea proprietatea cuvintelor in drept constitutional este o preconditie minimala ca litera legii sa fie "in regula". Cele 6 note ale d-lui M>D> incearca sa reconstruiasca firul rosu necesar. Din pacate, aducand in discutie "majoritatea" intr-o maniera discursiva esueaza in promiscuu! Majoritatea conceptualizata in legea partidelor politice (lipsa de necesitate a unui act juridic de consfiintire!) consemneaza corect modul "in vivo" de exercitare a democratiei! Chiar daca litera si spiritul constitutiei au fost tratate cu adaugiri (vezi golaniile CCR!) sau cu interpretari de extrema dreapta (cazul de confiscare a democratiei in interes propriu la care s-a dedat presedintele!) a deroga de la esentializarea conceptuala a mecanismelor constitutionale continute in actul fundamental ramane o silnicie. Ceea ce lipseste cu adevarat (orbul gainilor pe care "consilierul prezidential" il manifesta este o spetza!) este principiul "cu buna credintza" intim oricarei conventii si necesar oricarui act politic responsabil!
3.1. @Mircea Popa (răspuns la opinia nr. 3)
(mesaj trimis de Catalin Avramescu în data de 11.11.2009, 02:15)
Stimate d-le Popa, "specialistii" la care s-au referit ziarele s-au dovedit, in ultima instanta, unul singur, si acela politruc. Presedintele e o persoana publica si de aceea are o continuitate care nu e intrerupta de succesiunea persoanelor fizice. Altfel ar trebui sa sustinem ideea absurda dupa care o semnatura si angajamentele asumate oficial de un Presedinte ar fi nule indata ce succesorul lui vine la birou.
3.2. Inginereşte (răspuns la opinia nr. 3)
(mesaj trimis de Marius Delaepicentru în data de 11.11.2009, 14:37)
S-a adus obiecţia că Dreptul nu e ca ingineria. Vă propun să ne gîndim niţel. Cele două runde de respingere prin vot a Cabinetului desemnat, sunt tot atîtea garanţii de siguranţă acordate de Constituţie Parlamentului. Dar nu mai mult. Prin similitudine, să facem translaţia într-o instalaţie industrială. Avem o supapă de siguranţă, garantată de producător la două acţionări. Se schimbă şeful de atelier. Şeful cel nou consultă registrul de incidente, vede că supapa de siguranţă şi-a epuizat garanţia, semnalează serviciului de planificare, ce hotărăşte: "S-a petrecut în "mandatul" vechiului şef de atelier. Supapa rămîne pe loc. Numărătoarea se reia."
Întrebare: Cine răspunde în cazul unei explozii?"
După cum vedeţi, revenirea de la inginerie la Drept e uşoară. Problema încetează să mai fie de inginerie, ci devine una de Drept. De răspundere penală.
Ţinănd seama de similitudine, Curtea Constituţională nu-şi va permite să compromită "instalaţia" numită Stat, numai pentru că persoana Preşedintelui a fost înlocuită. Numai pentru că un şef de atelier a fost înlocuit cu alt şef de atelier.