REUNIFICAREA CATOLICISMULUI CU ORTODOXIA - EPISODUL AL IV-LEA Războiul religios al datoriilor

Odată încheiată partea a doua a Episodului al III-lea, mi-am dat seama în ce structură a ales acest articol să se prezinte: după ce a intrat în subiect, împins de evenimentul întâlnirii dintre Papa Francisc şi Patriarhul Bartolomeu I (la Istanbul, la sfârşitul lunii noiembrie de anul trecut), textul s-a întors să caute deosebirile dintre catolicism şi ortodoxie, regresând către diferenţele între felul în care percep divinitatea cele două credinţe creştine, şi s-a întortochiat, urmărind să evidenţieze cum componenta raţionalistă a catolicismului (încurajând dezvoltarea logicii şi a matematicii, care impulsionează evoluţia ştiinţelor, a disciplinei de comportament şi a organizării economice şi sociale) trăieşte un moment de stupefacţie, parvenit din chiar nucleul său logico-matematic (pus în evidenţă de teoremele lui Kurt Gödel), justificând intuiţia ortodoxă (şi islamică), care îl situează pe Dumnezeau dincolo de capacitatea noastră să Îl explicăm, frontieră pe care ortodoxia a ales să o semnaleze (coincident cu rezultatele din metalogică ale lui Gödel) prin caracterul paradoxal (în sens larg) al Treimii, unde Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt unul singur Dumnezeu, dar şi fiecare, Dumnezeu întreg.

Cuvântul-cheie care dezvăluie intenţia modului de structurare a articolului este cel de "stupefacţie": stupoarea este reacţia psihologică specifică situaţiei de indecizie şi se regăseşte în etimologia cuvântului "haos", din greaca veche (în limbile moderne, "haos" funcţionează şi cu înţelesul de "lipsă de organizare").

În culturile mai vechi decât antichitatea greacă (de pildă, cea minoică, egipteană şi babiloniană - probabil, în societăţi cu încă puternică influenţă de mentalitate matriarhală), stupefacţia este rezervată trăirii nefiinţei, în camera centrală a Labirintului.

Astăzi, ideea de Labirint este, în mintea noastră, puternic legată de capitala cretană Knossos (deşi, mitul cretan nu este decât o confiscare politică şi religioasă a unei creaţii, aş spune, cultuale, străvechi).

Vă ofer o observaţie proprie, ca subiect de visare: dialogul "Minos", atribuit lui Platon, nu vorbeşte de Knossos, ci de "Gnosos" (istoric, sunetul "c", este derivat din sunetul "g"), termen care se leagă de "cunoaştere" şi de aici decurg înţelesuri cu care merită hrănită imaginaţia.

Da, articolul reclamă această dezvoltare labirintică, unde Episodul al III-lea joacă rolul de "cameră centrală", asociată cu paralizia nefiinţei (sugerez că nu este vorba despre "moarte", cum interpretează alţi autori, ci despre starea de dinaintea naşterii), cu haosul, stupefacţia şi paradoxul (simbolizat de minoici prin hibridarea fiinţei Minotaurului).

Pe acei câţiva care vor fi fost îngrijoraţi, suspectând că acest text se îndreaptă către un "abis", din care nu mai există cale de întoarcere, îi asigur că, deşi este un demers "abisal", în Labirintul tradiţional nu există posibilitatea rătăcirii: ceea ce urmează reprezintă întoarcerea, în lume, îmbogăţit cu trăirea sufletească a limitei condiţiei sale.

Asta mai înseamnă şi că, odată publicat acest al IV-lea Episod, puteţi calcula câte episoade va mai număra articolul, până la final.

• CUM A MURIT KURT GÖDEL DE FOAME

Logician care şi-a câştigat consacrarea mondială extrem de tânăr (la vârsta de douăzeci şi cinci de ani), devenit cetăţean american şi profesor la Princeton, coleg şi prieten cu Einstein, Kurt Gödel a murit, totuşi, de foame.

El dezvoltase obsesia că va fi otrăvit şi nu accepta decât mâncare gătită şi servită de propria soţie; din păcate, în 1978, ea a fost spitalizată, pentru şase luni, iar Gödel a murit de foame.

Moartea bizară a lui Gödel poate să fie, de fapt, o declaraţie de dragoste care cred că, eventual, devine inteligibilă în mentalitate protestantă (tatăl său era catolic, dar mama protestantă; fiul optase pentru religia ei - vezi NOTA 1): obsesia că va fi otrăvit a transformat sarcina soţiei să-l hrănească într-o "datorie" care îi revenea acesteia în exclusivitate, în acest univers; astfel că ea nu putea fi substituită, fără să o încarce de păcatul neîndeplinirii atribuţiei ei particulare, punându-i în pericol "dreptitudinea" în faţa judecăţii Domnului; dacă acesta va fi fost cazul, atunci Gödel va fi preferat să moară de foame, decât să pericliteze şansa soţiei sale să intre în Paradis.

Soţia a murit trei ani mai târziu.

Scenariul nu poate fi greşit, pentru că nu îl avansez cu pretenţia că ar fi adevărat, ci drept omagiu pentru frumuseţe, chiar şi în formele sale contorsionate de boală, dar şi ca să semnalez că nivelurile extreme ale elaborării raţionale sunt generatoare ale unor sentimente subtile, care nu le preced şi nu sunt altfel accesibile, oferind un rost suplimentar culturii.

--------------------

NOTA 1

Protestanţii (în jur de 850 de milioane, din totalul de circa 2,2 miliarde de creştini ai lumii) consideră că Dumnezeu s-a "înseptit" (s-a înscăunat, în ziua a şaptea a Facerii) ca să-şi judece creaţia pe ansamblu, aşa cum o făcuse şi pe părţi (de pildă, "Şi a văzut că lumina este bună"), dar şi-a amânat sentinţa fatală chemată de săvârşirea Păcatului originar, dând răgaz omului să se prezinte mântuit de Cristos şi "vrednic" de judecată.

Mântuirea este, însă, un dar gratuit (extrinsec, ea nu este obţinută prin "sfinţire", ca la ortodocşi şi catolici), iar sentinţa este predestinată (există oameni aleşi şi ceilalţi), astfel că faptele bune nu îl pot "îndatora pe Dumnezeu" (cum nefericit s-a exprimat Tertulian, în primele secole creştine, încercând să-i combată pe gnostici).

Oamenii nu pot influenţa pozitiv sentinţa, ci lor le rămâne posibilitatea să-şi găsească "justificarea" în faţa Domnului, prin credinţă în Cristos (din această credinţă decurg faptele bune, din nou, ele nu pot fi monedă de schimb în relaţia cu Dumnezeu); oamenii au posibilitatea să bănuiască dacă sunt aleşi sau nu, observându-şi propria viaţă - dacă este însoţită de succes, inclusiv în afaceri - şi să spere că vor dobândi "dreptitudine" (termen folosit de unii autori, care invocă mentalitatea noastră ortodoxă, ca explicaţie a inexistenţei sale în limba română), îndeplinindu-şi îndatoririle sociale (belşugul provenit din succesul activităţii trebuie reinvestit şi destinat folosului comunităţii) şi menţinând o viaţă austeră, echilibrată.

--------------------

Oarecum, moartea lui Gödel seamănă cu altă întâmplare: se spune că, debarcată în America, comunitatea unor colonişti protestanţi a considerat că e datoare să înalţe biserica, înainte să-şi construiască locuinţele, dar coloniştii nu s-au înţeles dacă să o aşeze în vale sau în deal şi au prelungit dezbaterea, până s-au stins cu toţii de foame şi de frig.

"Îndeplinirea datoriei" are un înţeles sacru, la protestanţi, dar polisemantismul cuvântului "datorie" îl împinge direct în centrul sistemului economiei bazate pe credit: în germană (limba reformatorului Martin Luther, anii 1483-1546), "Schuld" înseamnă "datorie" - datorie bănească, dar şi sarcină, responsabilitate, obligaţie -, totodată poate însemna şi "păcat" (vinovăţie); creditul se edifică pe această fundaţie conceptuală dubioasă ca înţeles, adeseori autocontradictorie; la rândul său, creditul este invariantul care străbate feluritele orânduiri omeneşti caracterizate marxist de relaţia de proprietate privată.

• "CE AM SPUS ŞI CE N-AM SPUS"

Cu trei ani în urmă, (BURSA/13.04.2012), am publicat articolul intitulat "Ce am spus şi ce n-am spus", în care arătam că polisemantismul similar pentru cuvântul "datorie" îl regăsim şi în antica limbă aramaică, în care a fost scris Vechiul Testament şi că, din cele 620 de Porunci câte cuprinde, trei interzic dobânda la credit:

A. Nu ai voie să dai credit cu dobândă (Leviticul/ 25:37);

B. Nu ai voie să iei credit cu dobândă (Deuteronomul/ 23:20);

C. Nu ai voie să iei parte la o tranzacţie de credit cu dobândă, nici ca garant, nici ca martor, nici ca notar (Exodul/ 22:24).

Porunci destul de lesne de priceput.

Vă rog să consideraţi că articolul de atunci face parte din prezentul subcapitol al articolului de faţă (îl puteţi reciti din arhiva ziarului BURSA, în forma sa tipărită, ori îl puteţi accesa pe internet www.bursa.ro; puteţi şi să nu-l citiţi, dar pierdeţi ceva din adâncimea religioasă a crizei financiare mondiale).

La data la care l-am scris pe acela, am precizat, în cuprinsul său, că m-am abţinut de la concluzii; am aşteptat o ocazie favorabilă.

Ea a apărut acum, semnalul a fost dat de întâlnirea Papei Francisc cu Patriarhul Bartolomeu I.

Voi spune ce n-am spus.

După cum am arătat acolo, rugăciunea "Tatăl nostru" se referă, concomitent, atât la iertarea "greşealelor" noastre şi "greşiţilor" noştri, cât şi la iertarea datoriilor, înţeles care devine indubitabil nu doar prin apel la lingvistică, ci mai ales în împrejurarea că iertarea datoriilor (Shmita) este lege dumnezeiască, impusă drept condiţie a Legământului Său cu poporul lui Israel (ca să-i dea Ţara Făgăduinţei spre folosinţă); faptul că înţelesul de "datorie materială" se găseşte explicit în rugăciune este sugerat şi de contextul în care Evanghelia aşează solicitarea către Învăţător să o rostească.

Sunt încredinţat că rugăciunea urmăreşte "tikkun ha-'olam" (o lume mai bună), adică acelaşi motiv invocat de Hillel Gamaliel, având o poziţie înaltă, eventual chiar şeful Sanhedrinului (autoritatea religioasă din fiecare oraş, alcătuită din farisei/ rabini) din timpul lui Isus, care a introdus Prosbul-ul, legea care permite ocolirea Shmitei (vezi NOTA 2) şi care a distrus-o ca practică.

--------------------

NOTA 2

Hillel este considerat de iudei o înaltă autoritate în interpretarea Legii, iar tradiţia creştină îl menţionează într-o lumină favorabilă, ca argumentând în favoarea eliberării apostolilor lui Isus şi drept profesor al Apostolului Pavel, ceea ce este îndeajuns de contrariant, în cazul în care acceptăm că, de fapt, s-a aflat într-o controversă violentă cu Isus, în subiectul Shmitei, care, eventual, va fi condus la crucificare.

Prosbul-ul introdus de Hillel constă într-o declaraţie scrisă, semnată de împrumutător şi împrumutat, în faţa Sanhedrinului, prin care este atestată înţelegerea dintre cei doi ca datoria să fie plătită chiar şi după Anul Sabatic (anul iertării datoriilor).

Hillel a justificat-o prin observaţia că împrumuturile se blochează în apropierea Anului Sabatic (tot al şaptelea an), din cauza temerii că nu vor mai fi rambursate, având drept rezultat defavorizarea celor nevoiaşi, care au nevoie să se împrumute.

Prosbul-ul este, practic, o chichiţă judecătorească de păcălire a Legii (divine).

Împotrivirea lui Isus semnifică dorinţa restaurării Legii (eventual, asta explică preferinţa ciudată a israeliţilor să fie eliberat Barabas zelotul, lăsând ca Isus să fie crucificat).

Subînţelesul Shmitei se regăseşte în faimoasa replică "Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu" (eventual, confruntarea i-ar fi adus pe Isus şi Hillel, faţă în faţă).

--------------------

Din această perspectivă, civilizaţia noastră a creditului, numită "creştină", este urmaşă a lui Hillel şi a israeliţilor, care au preferat graţierea lui Barabas, iar nu pe a lui Isus.

Aceasta este concluzia pe care am amânat-o data trecută.

Ulterior, instituţia Prosbul-ului a evoluat: de la o declaraţie scrisă, la una verbală; de la declaraţia în faţa Sanhedrinului, la una fără martori; de la o declaraţie, la nimic.

Astăzi, nimeni nu îşi mai imaginează că împrumutatorul ar trebui să dea o declaraţie că-şi va executa împrumutatul, dacă acela nu-i va rambursa împrumutul şi că declaraţia ar trebui să fie ratificată, pentru că, altfel, datoria va fi iertată în anul Shmitei, iar garanţiile împrumutului vor fi înapoiate proprietarului iniţial.

Relaţia de credit s-a desacralizat.

Obligaţia sfântă a iertării datoriilor a dispărut.

În mod cu totul paradoxal, creştinătatea a adoptat chichiţele avocăţeşti ale adversarului lui Isus, contra căruia a luptat.

Preluând această moştenire şi legând îndeplinirea datoriei de obligaţiile religioase, protestantismul a făcut ca datoria şi plata ei să fie sfinte.

Sociologul german Max Weber (1864 -1920) descoperă aici "viaţa ca datorie" şi consideră că rânduiala capitalistă a fost impregnată de mentalitatea protestantă.

Obligaţia sfântă a iertării datoriilor a dispărut, datoria şi plata ei au devenit sfinte.

• CUM S-A CREŞTINAT ACUMULAREA DE CAPITAL

Weber a susţinut că ascetismul şi întreaga morală protestantă ar fi impulsionat dezvoltarea capitalismului, că biserica protestantă, înaintea celorlalte biserici tradiţionale, a conciliat principiile dogmei creştine cu acumularea bogăţiei.

În pofida criticilor la care a fost supusă teza lui (venite dinspre întreg evantaiul de doctrine), nu am nici un dubiu că mentalitatea reinvestirii profitului are filon protestant şi că este mai propice organizării capitaliste a societăţii decât cele de altă orientare religioasă (desigur, păstrând ponderea adecvată pentru rolul mentalităţii în funcţionarea sistemului social şi economic, care-şi stabileşte reguli proprii, influenţat fiind şi de prezenţa aparatelor de aer condiţionat în ţările calde, spre exemplu).

Acumularea disproporţionată de bogăţii (împotriva căreia fusese concepută Shmita, ca periodică iertare a datoriilor pentru revitalizarea economiei) este nu doar justificată de protestanţi, ci dezirabilă, ca semn al graţiei divine.

Criza financiară mondială şi criza datoriilor suverane în Europa au readus în discuţie subiectul disfuncţiilor create de disparităţile economice şi, concomitent, au dezgropat ideile lui Max Weber şi le-au adus în presa de actualităţi (vezi NOTA 3).

--------------------

NOTA 3

Catolicul german Stephan Richter, directorul site-ului "The Globalist", îşi imaginează că dacă Martin Luther ar fi fost prezent la Maastricht, în 1992, când au fost puse bazele uniunii monetare europene, atunci ar fi spus "Ascultaţi! Nici o ţară catolică, care nu a trecut prin Reforma protestantă, nu trebuie să adere la zona euro!"

Richter afirmă că "excesul de catolicism afectează sănătatea fiscală a naţiunilor, chiar şi acum, în secolul XXI".

Unii autori evocă faptul că protestanţii aceleiaşi Germanii (majoritar catolice) consideră că Fondul european de asistenţă financiară este doar o cedare în faţa "culturii păcatului" şi datoriilor unei Europe catolice considerate incorigibilă.

Uniunea Europeană, marcată de deosebirile în privinţa dezvoltării economice dintre ţările occidentale şi cele estice (revenite din comunism), configurează, în zona euro, o altă demarcaţie, între ţările din nord, preponderent protestante, şi cele din sud, covârşitor catolice.

--------------------

În viziune protestantă, toleranţa catolică faţă de "datorie" îi apropie pe catolici de răsăritenii ortodocşi, astfel că intenţiile explicite, actuale, de reconciliere ale Vaticanului cu Biserica Ortodoxă, nu reprezintă decât o confirmare.

Şi nu este neverosimil ca asprimea judecăţii protestante să figureze printre motivele Papei Francisc să continue procesul de reunificare a catolicismului cu ortodoxia.