REVISTA BURSA CONSTRUCŢIILOR "Stăm bine cu transpunerea şi implementarea reglementărilor de mediu"

Reporter: Europa fără emisii de carbon în anul 2050 este un obiectiv ambiţios al Comisiei Europene. Viitorul comisar European, Ursula von der Leyen, a avansat o ţintă mai apropiată: anul 2030. Este ţara noastră capabilă să se încadreze în vreuna dintre ţintele de mai sus? Ce paşi ar mai trebui făcuţi în acest sens?

Victor Marcusohn: Cred că la această întrebare cea mai în măsură să răspundă este autoritatea publică centrală în domeniul protecţiei mediului. Totuşi, în opinia mea, în calitate de avocat specializat în dreptul mediului, pentru Europa, ţinta de emisii de carbon zero în 2050 ar putea fi fezabilă în contextul unor ipoteze care în prezent sunt în curs de analiză. Un domeniu spinos este cel al transporturilor, în condiţiile în care acest sector generează circa o pătrime din emisiile de gaze cu efect de seră la nivelul întregii Europe. Acest sector a beneficiat întotdea­una de un tratament "privilegiat", reducerile de emisii adoptate fiind semnificativ mai reduse decât în alte sectoare. În contextul sectorului de transporturi, sub-sectorul transport auto este responsabil cu peste 70% din emisiile totale de GES din întreg sectorul transporturi. Ar trebui aplicate planurile de mobilitate urbană durabilă, însă doar după o analiză obiectivă a ordinii de prioritate a măsurilor înscrise în aceste documente şi evaluând convergenţa şi sinergia dintre aceste măsuri de reducere a emisiilor GES. În acest con­text, al mobilităţii urbane, sunt considerate măsurile de optimizare ale sistemului de transport public şi îmbunătăţirea eficienţei acestuia prin soluţii de mobilitate digitală, o taxare echitabilă şi eficientă , dar şi promovarea multimodalităţii.

Se poate constata că planurile de mobilitate au început să fie aplicate prin eficientizarea drumurilor, crearea unor benzi dedicate şi a unor piste pentru biciclete. Alte măsuri cu efecte de necontestat ar fi cele ce ţin de utilizarea de combustibili alternativi cu emisii scăzute de dioxid de carbon pentru transporturi, precum biocarburanţi şi combustibili sintetici. Ajungem, astfel, la problema implementării unei infrastructuri pentru combustibili alternativi care să ducă, încetul cu încetul, la trecerea către vehicule cu emisii zero. În ce măsură sau cât de rapid se va reuşi această tranziţie în România, este greu de spus, în condiţiile în care este necesară o implicare activă la toate nivelurile, nu doar din partea autorităţilor publice cu atribuţii de legiferare în domeniu, ci şi a societăţii civile şi a cetăţenilor, în general. În concluzie, răspunsul la întrebarea dvs. este da, cu condiţia ca România să respecte cu stricteţe angajamentele şi termenele asumate în cadrul instituţiilor europene.

Reporter: În condiţiile în care politica actuală a Ministerului Economiei este să redeschidă minele şi să sprijine mineritul, inclusiv extracţia de cărbune, se poate spune că mai respectăm politica de decarbonizare promovată de Bruxelles? Există un studiu de impact care să arate care vor fi consecinţele aplicării politicii de decarbonizare pentru indus­tria din ţara noastră şi care va fi impactul asupra economiei naţionale?

Victor Marcusohn: Ceea ce putem afirma cu certitudine este că industria minieră, şi în special cea extractivă de cărbune, şi-a pus o am­prentă definitorie asupra mediului, dar şi a sănătăţii umane, de-a lungul vremii. Păduri întregi au fost defrişate, ferme agricole au fost relocate şi o serie de comunităţi au fost desfiinţate, iar terenurile ce le aparţineau au fost distruse pentru a face loc mineritului. Comunităţile umane care locuiesc în zone miniere suferă din cauza poluării aerului şi apelor, iar speranţa lor de viaţă este radical mai redusă, în condiţiile unui risc crescut de cancer, afecţiuni respiratorii sau afecţiuni renale. Deşi, până de curând eliminarea mineritului pe bază de cărbune era de neconceput în majoritatea ţărilor europene, lucrurile încep să se schimbe. De exemplu, în Cehia sau în Slovacia există programe naţionale de sprijin pentru transformarea regiunilor miniere. Cred că aceasta ar fi soluţia şi în România. Avem nevoie de un program clar şi coerent la nivel naţional, care să asigure o închidere treptată a zonelor miniere care poluează semnificativ mediul şi care aduc prejudicii sănătăţii umane, dar care să găsească, în acelaşi timp, şi soluţii pentru personalul ce urmează să fie disponibilizat odată cu închiderea minelor. Avem nevoie de programe eficiente de reconversie profesională a personalului din industria mineritului, care să confere oamenilor încredere şi să le ofere certitudinea unui loc de muncă şi ulterior închiderii minelor. Cred că aici este cheia, deoarece avem de-a face şi cu o problemă de mentalitate, care creează un cerc vicios: sindicatele din industria minieră pun presiune pe Ministerul Economiei pentru a nu închide anumite mine de cărbune, propunând în acest sens acordarea de ajutoare de stat în vederea retehnologizării şi modernizării, pe când Comisia Europeană acordă finanţări pentru închiderea minelor de cărbune. Aici, Ministerul Economiei e un pic la mijloc şi cred că numai printr-un management performant, care să asigure un dialog constructiv cu toate părţile implicate, se poate ieşi din acest impas.

Reporter: Uniunea Europeană a stabilit ca din anul 2021 să nu mai fie produse şi comercializate pe teritoriul european produse de plas­tic de unică folosinţă. Care sunt paşii pe care trebuie să îi facem pentru a respecta acest termen? Au existat discuţii cu producătorii din domeniu? Care este ponderea în industrie a acestor producători?

Victor Marcusohn: Dacă vă referiţi la noua Directivă cu privire la reducerea impactului asupra mediului a anumitor articole din plastic, aceasta stabileşte norme mai stricte pentru acele tipuri de produse şi de ambalaje care se află printre primele zece articole poluante ca frecvenţă a apariţiei pe plajele europene. Este vorba, printre altele, despre produse din plastic de unică folosinţă, precum farfuriile, tacâ­murile, paiele, beţele pentru baloa­ne şi beţişoarele pentru urechi, plas­ticuri oxo-degradabile sau containere din polistiren expandat. În ipoteza transpunerii cu întârziere sau incomplete a directivei există riscul unor sancţiuni, aşa cum s-a mai întâmplat, pentru că de fapt se intră în neconformitate cu propriile angajamente. De aceea, consider că negocierile trebuie atent pregătite, de echipe interdisciplinare. Cred şi sper că implementarea aces­tei directive se va face conform calendarului adoptat. Producătorii şi cei care pun pe piaţă asemenea ambalaje au început să implementeze prevederile directivei, chiar în avans faţă de termene, introdu­când eco-taxe şi programe de colectare, recuperare. Cred că putem fi încrezători cu privire la aplicarea acestor reglementări.

Reporter: Ţara noastră este în întârziere cu privire la aplicarea directivei europene privind gropile de gunoi. Ce sancţiuni riscăm şi ce măsuri ar trebui să ia autorităţile pentru urgentarea acestui proces?

Victor Marcusohn: Depozitele de deşeuri sunt de mai multe feluri: solid municipale (menajere) şi indus­triale, care la rândul lor pot fi nepericuloase sau periculoase. Legislaţia privind închiderea celor neconforme din punct de vedere legal, total aliniată celei europene, este clară, dar neaplicată de mulţi ani. Este o temă complexă şi sensibilă. Este firesc ca aşa numitele gropi de gunoi, care bănuiesc că se referă la depozitele de deşeuri menajere, să fie pline şi să nu mai fie loc pentru depozitare. De ce este firesc? Pentru că nu stăm deloc bine cu privire la procentul de reciclare a deşeurilor. Ar fi ideal ca deşeurile să fie reciclate încă de la producătorul de deşeuri, şi uneori asta se întâmpla prin iniţiativele frumoase ale cetăţenilor, însă maşina de salubritate care colectează deşeurile, le aruncă tot amestecate! În urmă cu ceva ani era în discuţie posibilitatea reciclării deşeurilor în aşa numitele staţii temporare. Problema a fost însă abordarea operatorilor de salubritate din ţară care, deşi ştiau că o staţie de sortare reprezintă o depozitare temporară, totuşi o foloseau ca depozit de deşeuri. Prin urmare, în lipsa reciclării cu recuperarea deşeurilor utilizabile, indiferent unde s-ar face separarea, depozitele sunt tot pline. Din păcate se pun deşeuri pe malurile apelor, ceea ce agravează riscurile viiturilor şi aşa apar inundaţii. Ce aş dori să subliniez este că lucrurile au legătură între ele şi asta face ca efectele negative să fie crescute. Da, riscurile neconformării costă. Cine plăteşte asta? Costurile intră în facturile noastre, fără să avem garanţia că măcar ajută la intrarea în conformitate. Cu certitudine că operatorii de salubritate ştiu ce nu au făcut şi totuşi problemele le rezolvă focul, care se întâmplă să se mai aprindă în zona gropilor de gunoi. Mă întreb dacă cei care nu au respectat normele până acum vor fi cei care vor reuşi să reintre în conformitate sau poate trebuie o nouă gândire, un altfel de management al deşeurilor.

Reporter: Uniunea Europeană a impus României ca, până la finalul anului 2018, toate localităţile să fie racordate la sistem public de canalizare. Ulterior ni s-a acordat o derogare, până la sfârşitul anului 2020. Ce sancţiuni riscă ţara noastră în cazul în care nici acest termen nu va fi respectat, ţinând cont că, în acest moment, în mediul rural, aproximativ doar 57% dintre localităţi beneficiază de sistem de canalizare?

Victor Marcusohn: Iată o altă temă complexă. Eu am scris despre această problematică, atât în Româ­nia, cât şi în Franţa, încă din anul 2010. Şi aici lucrurile se leagă între ele. În primul rând, ar trebui să vedem ce înseamnă "localitate", iar apoi clasificarea acestora, pentru că pot exista localităţi fără sistem public de canalizare şi atunci la ce să se racordeze cetăţeanul ? Mai este şi problema costurilor racordării şi mai ales ale operării acestei reţele. Sunt situaţii în care deşi există sistemul de canalizare, cetăţeanul foloseşte tot toaleta din fundul curţii şi asta pentru că nu îşi poate permite costul racordării la reţeaua de canalizare, oricât de mic ar fi. Intrăm în tema sărăciei, pe care nu o putem ascunde sub preş. Prin urmare, trebuie gândite toate aspectele conexe unei decizii, atunci când ele depind unele de altele. În prezent se discută despre reforma administrativă, care va putea produce efecte pozitive prin reducerea numărului de localităţi. Aş mai adăuga faptul că dosarele negociate, care propun ţinte de ţară, se pot redeschide spre renegociere, dacă contextul se schimbă. Totul ţine de implicarea specialiştilor, care trebuie să găseas­că cele mai bune argumente pentru a rezolva problema de fond, cu seriozitate şi în interesul cetăţenilor ţării.

Reporter: Conform studiilor efectuate la nivel european, unul dintre factorii care au dus la încălzirea globală şi la schimbările climatice este agricultura intensivă. Recent, Comisia Europeană a adoptat un regulament privind folosirea numai a îngrăşămintelor prietenoase cu mediul. Ce măsuri consideraţi că ar trebui luate în acest domeniu pentru ca impactul activităţílor din agricultură asupra mediului ambient să fie diminuat considerabil?

Victor Marcusohn: Cred că aţi ales teme dintre cele mai serioase şi care pot crea vulnerabilităţi prin neconformarea cu normele. Folosirea unor îngrăşăminte naturale, pentru că eu nu aş folosi cuvântul "prietenoase", este de maximă importanţă în ţara noastră. Procesul de restructurare economică de după 1989, la care a fost supusă şi agricultura, nu a condus la eficientizarea activităţii ci, dimpotrivă, a accentuat caracterul extensiv al aces­tei ramuri, prin lipsa investiţiilor şi a dotărilor. Agricultura ecologică şi cea bio ne-ar fi putut plasa în fruntea ţărilor care produc hrană sănătoasă, atât de căutată în aceste zile în Europa. Iată că nu a fost să fie aşa, pentru că fermierii nu au ştiut la început ce pericole sunt dacă folosesc îngrăşăminte chimice, cu substanţe interzise la nivel european, în cantităţi pe care nici măcar nu ştiau cum să le dozeze. Au folosit substanţe al căror grad de periculozitate pentru sănătate nu îl cu­noşteau, ca să crească mai repede legumele, ca să păstreze mai mult forma şi culoarea şi aşa mai departe. Acum situaţia s-a schimbat pentru mulţi fermieri responsabili pe care îi vedem că depun eforturi substanţiale să readucă terenurile la starea care să permită recultivarea şi obţinerea unor recolte ecologice şi bio. În opinia mea, ar trebui întărit controlul organismelor abilitate, atât pentru acreditarea unor ferme, cât şi pentru menţinerea calităţii pentru care au fost acreditate, dar şi crescut volumul subvenţiilor acordate fermierilor din România, în vederea extinderii agriculturii ecologice.

Reporter: În ultimii ani, s-a înmulţit numărul producătorilor de panouri fotovoltaice şi a cetăţenilor care apelează la acestea pentru a-şi produce energia verde. Specialiştii susţin că durata maximă de utilizare a acestor panouri sau celule fotovoltaice este cuprinsă între 20 şi 25 de ani, după care acestea trebuie schimbate. Ţinând cont că aceste panouri nu sunt reciclabile din cauza componentelor toxice, ce soluţii există pentru depozitarea în condiţii sigure a panourilor fotovoltaice respective?

Victor Marcusohn: Până să ne întrebăm ce vom face cu celulele voltaice care se vor schimba peste 20-25 de ani, ar trebui să se analizeze situaţia existentă şi balanţa procentelor alocate fiecărei categorii de resursă regenerabilă. În ceea ce priveşte dezafectarea celulelor fotovoltaice, cred că se vor găsi soluţii, aşa cum s-au găsit pentru deşeurile electrice şi electronice şi alte categorii de deşeuri care conţin părţi ce ţin de categoria deşeurilor periculoase. Specialiştii români vor găsi soluţii şi poate că deja se colaborează la nivelul institutelor de cercetare din UE la găsirea acestora.

Reporter: Cu ce alte probleme se confruntă ţara noastră pe partea de mediu?

Victor Marcusohn: Această întrebare mă îndeamnă să răspund "multe". Problemele de mediu necesită profesionalism şi echipe interdisciplinare de studiu. Este esenţială evaluarea iniţială a impactului oricărei reglementări, dar pentru asta trebuie specialişti, în afara func­ţionarilor publici, pentru că sunt domenii care sunt greu de reglementat datorită interconexiunii cu alte sectoare. Prin urmare, mediul nu este singur şi nici nu poate reglementa alte sectoare fără sprijinul specialiştilor.

Reporter: Ce lipsuri are legislaţia din domeniu?

Victor Marcusohn: Legislaţia în domeniu nu are lipsuri. În domeniul mediului stăm bine cu partea de transpunere şi implementare prin norme de aplicare. La ceea ce nu stăm bine este partea de aplicare concretă a legislaţiei, cu monitorizarea, controlul şi raportarea pentru aproape toate componentele de mediu (apă, aer, sol, zgomot, deşeuri, etc).

Reporter: Care ar fi soluţiile pentru rezolvarea acestora?

Victor Marcusohn: Soluţiile trebuie să fie aplicate fiecărei probleme, pentru că sunt specifice. Soluţia de bază este păstrarea măsurilor de control asupra modului în care se aplică legislaţia şi aplicarea unor măsuri de stimulare, cum ar fi cea deja aplicată prin programul "Rabla", dar şi prin cupoane de reciclare. Ar fi multe de detaliat aici, dar pentru fiecare măsură trebuie o analiză de complementaritate şi/sau sinergie cu alte măsuri. Este un proces care va avea loc cu siguranţă, pentru că realităţile îl impun.

Reporter: Ce proiecte legislative pe partea de mediu se află în Parlament?

Victor Marcusohn: Cu siguranţă această întrebare aşteaptă răspuns din partea autorităţii centrale de mediu. Este important ca această autoritate să stabilească priorităţile de promovare legislativă, în funcţie de urgenţele pe care le dau posibilele penalităţi pe care le-am putea plăti la nivel de ţară. Impresia generală este că priorităţile le fixează mass media, prin reportajele pe aceste teme. Este bine ca media şi cetăţenii să se implice, dar nu întotdeauna implicarea semnalează o prioritate reală de mediu.

Reporter: În ce stadiu suntem cu implementarea reglementărilor europene în domeniul poluării - în cât timp credeţi că nu vom mai avea automobile care să nu polueze?

Victor Marcusohn: Reglementările europene sunt pentru protecţia mediului şi nu le-aş numi "în domeniul poluării". Le adoptăm ca să stopăm poluarea şi să contribuim la adaptarea sistemelor. Suntem într-un stadiu corespunzător cu transpunerea şi implementarea, dar, cum spuneam mai sus, stăm încă prost la aplicarea concretă a reglementărilor existente.

Reporter: Ce condiţii ar trebui să îndeplinim pentru ca autovehiculele electrice să le înlocuiască pe cele cu combustibil convenţional într-o perioadă optimă?

Victor Marcusohn: În primul rând infrastructura, costurile încă ridicate, înmulţirea staţiilor de încărcare, dar şi mentalitatea cetăţenilor, care sunt încă reticenţi în acest sens.

Reporter: Ce preţuri presupune eliberarea de avize în domeniul construcţiilor?

Victor Marcusohn: Depinde de tipul construcţiilor şi de numărul avizelor ce se consideră necesare pentru fiecare tip de investiţie, inclusiv cele privind protecţia mediului. De altfel, în urma depunerii notificării intenţiei de construire, se stabileşte tipul de procedură. Este un domeniu suficient de bine reglementat, legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii fiind clară în acest sens, doar că inclusiv legislaţia de mediu trebuie urmată din faza cea mai timpurie a oricărei investiţii.

Reporter: Ce reclamă consumatorii şi ONG-urile, în ceea ce priveşte mediul?

Victor Marcusohn: Sunt o varietate de reclamaţii şi este bine că aceste mecanisme există. Problema este a modului de rezolvare. În acest sens, trebuie ca autoritatea de control, Garda Naţională de Mediu şi inspectoratele ei teritoriale, să îşi exercite atribuţiile şi asta nu înseamnă doar aplicarea sancţiunii, ci şi asistarea cetăţeanului şi urmărirea nerepetării respectivei abateri. Garda nu vine, dă amendă şi pleacă, ci continuă să supravegheze ca incidentele şi accidentele care afectează mediul să nu se repete.

Reporter: Vă mulţumesc!