Rolul special al ambasadorilor americani

• Oare mai funcţionează parteneriatul strategic americano-român?

După '89, dar în mod special în ultimii 10 ani (pîna la plecarea ambasadorului Crouch la începutul anului), ne-am obişnuit cu comportamentul neobişnuit, rolul special al ambasadorilor americani. Făceau lobby, criticau, făceau dezvăluiri pe scenă deschisă, în faţa opiniei publice, parcă ar fi fost actori ai politicii interne, leaderi ai opoziţiei, ori mai degrabă leaderi ai puterii, critici faţă de conducerea propriului partid. Activitatea normală a diplomatului e discretă, se desfăşoară mai ales în spatele culiselor. E rarisim, dacă există vreun precedent, ca trei ambasadori americani succesivi să participe făţiş timp de 10 ani la disputele politice interne. Alfred Moses (1994-1997), James Rosapepe (1998-2001) şi Michael Guest (2001-2004) au fost non stop printre cei 10 oameni cei mai influenţi ai politicii interne. Repet, actori ai politicii interne româneşti. Nu mă refer la influenţa din culise, ci efectul mesajelor trimise în direct opiniei publice.

De ce şi-au asumat acest rol bizar? De ce nu era suficientă activitatea diplomatică clasică? De ce au simţit nevoia, ca din nou, şi din nou să se adreseze opiniei publice, sperînd că astfel vor exercita presiune asupra factorilor de decizie?

Căci exclud ipoteza că doar aşa, din dorinţa să fie mereu pe prima pagină, mereu în centrul atenţiei, au făcut cei trei amintiţi (şi în mai mică măsură, şi ultimul, Jack Dyer Crouch) şirul de declaraţii incendiare (incendiare - raportat la standardul de diplomat).

Teoretic, munca lor era uşoară, căci aproape toată elita politică de vreo 10 ani este "pro americană", "pro NATO", "pro EU" - cel puţin la nivelul cuvintelor, mesajului (poate chiar a intenţiilor). Pînă şi PRM-ul se simte obligat să mimeze (fără să convingă pe nimeni) că nu e ceea ce este.

Cum de diplomaţia clasică nu era suficientă? Toţi partenerii români erau "tovarăşi" ai americanilor. Păi, o singură explicaţie există. Şi-au dat seama că degeaba fac lobby în culise, degeaba se înţeleg perfect cu conducătorii ţării, în "N" subiecte (economice, politice, orice) - nu valorează nimic. Conducătorii se înţeleg cu ambasadorii (sau chiar cu preşedintele Americii), fac promisiuni "solemne" - şi a doua zi iau decizii exact contrare. Cuvîntul, înţelegerea, promisiunea nu valorează absolut nimic (indiferent de culoarea politică).

Ambasadorii, la început halucinaţi, crezînd că o fi fost o neînţelegere sau s-o fi întîmplat ceva special, pentru care şi-au schimbat părerea conducătorii români, cer o nouă audienţă şi aud stupefiaţi: "Aveţi perfectă dreptate, înţelegerea noastră e valabilă. Dar nu e momentul, un pic de răbdare". Expresia specifică şi ceţoasă "nu e momentul" se tot repetă în diverse probleme, democratizare, înţelegeri economice, lupta anticorupţie, drepturi minoritare, asumarea Holocaustului, orice. "Nu e momentul, niţică răbdare".

Aşa or fi ajuns ambasadorii la concluzia că "ultima soluţie" nu este o nouă revoluţie (nici asta nu mai ajută), ci şantaj prin adresarea directă către opinia publică. Conducătorii noştri, din ultimii 15 ani, sînt total imuni la criticile presei, opoziţiei, astea sînt "calomnii, ale duşmanilor neamului". Însă, cînd "Prietenul nostru", ambasadorul american spune ceva asemănător, se simt real ameninţaţi, replica lor obişnuită dură e nepermisă, deci mai fac ceva concesii, îşi onorează măcar o parte din promisiuni.

E o armă eficace, mai eficace chiar, decît pare.

La 31 decembrie 2005, ambasadorul Jack D. Crouch a fost numit într-o funcţie înaltă, iar după aceea am aşteptat urmaşul. Ne lipsea (unora) "vocea ambasadorului". În octombrie, a sosit vestea nominalizării lui Nicholas F. Taubman, şi imediat am înţeles - s-a terminat o epocă. Vocea critică a ambasadorului american, actor al politicii interne - s-a terminat.

Înainte de a ne întreba de ce a luat America această decizie, să vedem cîteva exemple din activitatea neobişnuită a cîtorva foşti ambasadori.

• Alfred Moses

În calitatea lui de preşedinte al Comitetului Evreilor Americani, Moses a vizitat în repetate rînduri România încă în anii '80, a purtat tratative legate de facilitarea emigrării evreilor, de păstrarea instituţiilor evreieşti. Şi-a creat contacte bune cu anumite cercuri de securişti. Acestea s-au dovedit utile după '89, cînd o bună parte dintre aceştia, se aflau în poziţii şi mai influente. La începutul lui 1996, Moses a declarat (şi a continuat să declare) că ar fi necesar ca în viitorul guvern partidele extremiste să nu fie prezente. Năstase a reacţionat foarte iritat ("Ar fi mai corect, ca ambasadorul american să vorbească despre opţiunile alegătorilor americani" - clişeul ceauşist, de "neamestec în treburile interne"). Iliescu, la fel de iritat, făcea pe prostul: "E foarte greu să stabilim ce o fi aia extremism".

(Nevoia de a stabili "ştiinţific, obiectiv" ce o fi extremismul, aduce aminte de recentele declaraţii ale lui Băsescu, legate de comunism. Dacă o comisie stabileşte ştiinţific că o fi fost ceva rău comunismul, OK, îl condamnăm. Dar numai cu acordul unei comisii serioase.)

Iliescu, Năstase erau năuciţi, nu prea înţelegeau ce se întîmplă - pe bune. Căci Moses, care-i tot îndemna să se despartă de PRM, PUNR, PSM, era de fapt prietenul lor. Consecvent a sprijinit PDSR şi pe Iliescu. Chiar şi după pierderea alegerilor. Moses (cu acordul Departamentului de Stat) dorea să despartă PDSR de extremişti, dar nu dorea deloc victoria CDR. Ambasadorul a împiedicat activitatea fundaţiilor americane, care sprijineau opoziţia, deoarece "au folosit banii guvernului american pentru sprijinirea duşmanilor PDSR". "Asta nu concordă cu politica şi interesele guvernului american, deoarece slăbeşte aripa reformistă pro-occidentală a PDSR. Or, faptul că România a devenit un prieten şi sprijinitor apropiat al Americii e meritul acestei grupări"- susţine Moses. În timpul campaniei, chiar în zilele de după alegeri a făcut lobby, pentru o coaliţie CDR - PDSR. Pe 10 octombrie 1996, Emil Constantinescu declara: "I-am spus ambasadorului Moses, CDR sub nici o formă nu va face coaliţie cu PDSR".

Indiferent de judecata de valoare (o fi fost mai bun pentru România, sau pentru America o coaliţie CDR - PDSR), oricărui observator lucid îi era clar că o asemenea coaliţie nu se poate crea. Şanse nule. În acest caz, putem liniştit afirma că Departamentul de Stat pur şi simplu nu era informat. Încerca să impună a soluţie, fără nici o şansă de a se realiza. Faptul că epoca CDR - Emil Constantinescu s-a dovedit un eşec de proporţii nu schimba nimic.

La şase luni după alegeri, parcă nu a realizat rezultatul alegerilor. La recepţia de Ziua Naţională Americană, vorbea despre succesele echipei Iliescu. Moses, în vara lui 1997, şi-a dat demisia. În anii următori, a revenit în ţară, din nou, şi din nou a tratat cu Iliescu, l-a încurajat, se pare că i-a sugerat şi provocarea de alegeri anticipate, pentru a reveni la putere.

Mică observaţie. Dacă tot am amintit superficialitatea Departamentului de Stat, ar trebui să amintesc şi încăpăţînarea prostească a PDSR în relaţiile cu extremiştii. E temă de studiat.

Din moment ce aveau un astfel de sprijin consecvent şi puternic din partea administraţiei americane, oare de ce au refuzat PDSR-iştii din nou, şi din nou, îndepărtarea de extremişti? Dacă divorţau de ei, în mod sigur lobby-ul american pentru PDSR-Iliescu ar fi fost şi mai intensiv, şi mai eficace.

Şanse mari, să fi rămas la putere. Şanse reale chiar pentru o coaliţie PDSR - CDR. Atît de profundă a fost legătura dintre PDSR şi extremişti?

• James Rosapepe

Sarcina principală a lui Rosapepe a fost urgentarea reformelor instituţiilor (a serviciilor de informaţii), a privatizării, armonizării legislaţiei. Convorbirile sale cu politicienii rămîneau fără efecte palpabile. Şi el a utilizat opinia publică pentru mesaje mai pregnante, mai ales legate de "NATO-manie". Speranţe exagerate, care puteau degenera, după amînare, în NATO scepticism. Vorbea de "miturile" românilor, de fapt erau miturile conducerii politice, şi unei mari părţi a mass mediei.

"Românii nutresc unele mituri în legătură cu NATO. Dacă vreţi să acceleraţi aderarea la NATO, nu vă mai ocupaţi de imaginea ţării, ci de accelerarea reformelor". Acest mesaj era adresat lui Emil Constantinescu şi amicilor lui, însă nu a fost înţeles, din păcate.

Un alt mesaj - "Este eronat să se creadă că România ar trebui să-şi < cumpere > admiterea prin încheierea unor afaceri importante cu anumite firme americane. Asta e fals! Dimpotrivă, cu asta doar întîrziaţi admiterea, deoarece rezultă că România nu înţelege mecanismul economiei de piaţă" - era o aluzie deschisă la afacerea "Bell Helicopters". Bucureştiul trăia în iluzia, că prin încheierea acestei tranzacţii ajunge mai repede în NATO. Asta însă nu era greşeala politicienilor români! Moses, predecesorul lui Rosapepe, fusese acela care din interese economice personale urgenta afacerea.

Asta arată cît de largă este libertatea de acţiune a unui ambasador american. Amîndoi trimişi de administraţia democrată! Primul face lobby consecvent pro Bell Helicopter, al doilea dimpotrivă.

Mi se pare foarte important acest element. Cît îşi pot permite. Cît de strict urmează ordinele de la centru. Un alt exemplu este atitudinea faţă de UDMR. Toţi ambasadorii americani, nu doar cei amintiţi, aveau relaţii bune, sau foarte bune cu UDMR. O excepţie - Alfred Moses. El făcea lobby împotriva partidelor extremiste, dar observa doar antisemitismul. Parcă nu există şovinismul antimaghiar, rasismul antirom. Făcea chiar o paralelă, pentru a scuza "excesele" PUNR - "Este contraponderea UDMR".

• Michael Guest

Ataca cu o deosebită vehemenţă "ruşinea României", "corupţia, care ameninţă stabilitatea socială şi politică". "Sarcina primordială a guvernării ar trebui să fie lupta împotriva corupţiei". Deci, "ar trebui". Ar fi putut folosi expresia "este", "trebuie să fie". Parcă sună mai sceptic "ar trebui".

E arhicunoscut că nu-l agrea pe Năstase (pe care-l considera responsabil pentru lipsa luptei anticorupţie), însă îl simpatiza pe Iliescu.

Asta era percepţia guvernului american. Republicanii au preluat moştenirea democraţilor (dragoste pentru PDSR, Iliescu), însă, din cauza corupţiei, şi-au mai schimbat părerea. În 2003, încrederea era, în totalitate, în Iliescu. Bush a regretat că nu va mai putea candida "Marele prieten al Americii". Amicul lui Iliescu, Radu Timofte, a fost decorat la aceeaşi vizită de către şeful CIA (punînd punct încercării aripii Năstase de a-l schimba din fruntea SRI). Năstase şi, în mai mică măsură, PSD au căzut în dizgraţia Americii.

• Declaraţiile lui Michael Guest

"Guvernul să cheltuiască mai puţin pentru studii asupra corupţiei şi să acţioneze. Dacă nu, ţara poate ajunge la un faliment moral"..."La noi, procurorii, care demască cu succes afacerile corupte, îşi consolidează cariera. Asta ar trebui să se întîmple şi aici".

Parcă ar fi spus: În România, procurorii îşi consolidează cariera prin executarea orbească a comenzilor politice, prin muşamalizarea afacerilor de corupţie.

Talpeş a încercat să-l scape de puşcărie pe Kurt Treptow, pedofilul cu care a fost vechi amic şi tovarăş, în grupul de falsificatori ai istoriei condus de Ilie Ceauşescu. După '89 acest grup de admiratori discreţi ai lui Antonescu, ai legionarilor, negatori ai Holocaustului şi-au continuat nestingherit munca nobilă, pe banii statului, mai precis ai SIE (cînd Talpeş era şef). Talpeş spunea că periclităm admiterea în NATO, dacă îl arestăm pe acest Mare Savant, Mare Prieten al Patriei Noastre. Scandal. Suspans. Iliescu tace. Justiţia se bîlbîie.

Guest a mai declarat: "E tocmai invers. Admiterea în NATO ar fi periclitată dacă justiţia nu ar funcţiona sau ar funcţiona la ordin". În acel moment a reacţionat pînă şi Iliescu şi, amical, s-a distanţat de "opinia" lui Talpeş.

Oare, dacă Guest rămînea discret, Treptow îşi continua nestingherit cele două hobby-uri, reabilitarea extremei drepte şi filmarea distracţiilor cu puşti, în Centrul de Studii Româneşti din Iaşi, pus la dispoziţia lui de SIE?

Năstase repeta din nou şi din nou: "Corupţie nu există, presa şi opoziţia exagerează". Guest replica din nou şi din nou că există pericolul major, ba chiar demasca cazuri concrete de corupţie: "De ce trebuie risipită o sumă aşa de mare pentru palmierii domnului Agathon? O fi doar interesul anumitor firme, în nici un caz nu al populaţiei"..."Guvernul meu a oferit 400 mii de dolari ministerului sănătăţii pentru elaborarea unui proiect anticorupţie. Am aşteptat nouă luni, însă ei nu au nevoie de bani. Pentru acest scop, nu".

Replica ministrului Ovidiu Brînzan a rămas epocală: "Am spus domnului Guest că lupta împotriva corupţiei nu e prioritară, am rezolvat-o. Hai să folosim această sumă, de altfel modestă, pentru ceva mai util".

Michael Guest a precizat: "Cînd s-a constituit Procuratura împotriva corupţiei, speram că porneşte reforma, poate se întreprinde ceva împotriva corupţiei. M-am înşelat".

Sărmanul Năstase era să facă apoplexie la şirul acesta de tir. Din reflex ar fi declarat că sînt "minciuni, denigrări antiromâneşti" - dar nu era vorba de un politician din opoziţie sau ziarist, ci ambasador.

Michael Guest a fost, dintre toţi ambasadorii, cel mai dur, hotărît şi consecvent faţă de PRM. Şi în general faţă de naţionalism: "Nu numai Antonescu şi Garda de Fier sînt responsabile de Holocaust, dar şi acei cetăţeni care au susţinut aceste evenimente public sau tacit". Aşa a condamnat autoînşelăciunea de genul: "Noi, românii, nu am păcătuit niciodată cu nimic, nici nu a existat Holocaust român".

Reacţia lui Guest a fost senz-a-ţională la mini-scandalul din jurul liceului Sava din Bucureşti. La încheierea anului şcolar 2004, din grupul bacalaureaţilor s-a desprins un grup, în numele căruia o fată a dat citire unei "felicitări". Textul suna cam aşa: "Mulţumesc profesorilor noştri, că au încercat să ne inoculeze conformismul. Au încercat să ne convingă că în viaţă nu te poţi descurca decît cu înşelăciune şi minciună. Că trebuie să acceptăm corupţia, trebuie să fim înţelegători faţă de ei, că ne dau note bune doar dacă mergem la meditaţii particulare sau îi stimulăm cu mici cadouri".

Reacţia persoanelor oficiale a fost cvasiunanimă, de revoltă contra "ingratitudinii elevei, acuzaţii josnice lipsite de orice temei" . Şi atunci a apărut declaraţia lui Guest: "Am fost foarte fericit, în sfîrşit a luat cuvîntul această elevă şi a spus lucrurilor pe numele lor. Această fată va fi una din viitoarele conducătoare ale acestei ţări. A dat o lecţie acelora care nu vor să facă nimic împotriva corupţiei. Am spus repetat că am deziluzii şi dubii profunde privind viitorul României. Această afirmare curajoasă mi-a redat speranţele".

• Jack Dyer Crouch

Acest ambasador a fost mult mai discret. De altfel ştia că va sta puţin, dacă democraţii ar fi cîştigat, el era imediat schimbat, fiind un important nonconservator. În cazul victoriei Bush, putea spera la avansare, şi aşa s-a şi întîmplat. A fost numit pe 31 ianuarie 2005 adjunct al consilierului pentru Securitate Naţională al preşedintelui SUA.

Jack Dyer Crouch a fost mai discret, dar el a dat primul semnal de încurajare a opoziţiei după alegerile locale. Primul, nu doar dintre americani, în general din Occident (mă refer la semnale din partea guvernelor): "M-am convins că domnul Boc vrea să lupte decis împotriva corupţiei. Sper să-l sprijine mulţi!"

Iată dovada, cît de fructuoasă este metoda asta specială, nediplomatică de adresare directă către opinia publică.

În 2004, PSD a pierdut puterea la diferenţă mică de voturi.

Pot presupune că, dacă campania anticorupţie a lui Guest (plus ultima picătură a lui Jack Dyer Crouch) nu ar fi existat, PSD ar guverna nestingherit şi acum. La fel, pot presupune că, dacă PSD ar fi făcut din timp vreo concesie, un deal cu Guest (şi şefii lui), ar fi avut succes.

Deal-ul ar fi sunat aşa: "Matale nu ne mai critici, deloc. Noi în schimb furăm mult mai puţin, mult mai discret. Ba, mai mult, o să şi sacrificăm cîţiva dintre corupţii noştri".

În 1996, PSD a pierdut puterea, cum ziceam, din încăpăţînare de a fi fraţi cu extremiştii şi corupţii. După 2000, cochetarea cu partidele extremiste a încetat. Este meritul indiscutabil al lui Năstase. Acelaşi Năstase este însă responsabil (nu e singur, evident) de acceptarea, sau negarea copilărească a corupţiei la nivel înalt.

• Nicolas F. Taubman

Numirea lui Taubman, dupa o perioada lunga, noua luni de suspans, e neaşteptata. Un duş rece. Om de afaceri, miliardar de 75 de ani, sponsor al partidului republican. Nu are nici experienAa politica, nici diplomatica. Nici macar nu a manifestat vreodata interes, curiozitate în zona asta.

Aceste date exclud deja total modul descris mai sus, de a fi implicat, de a se adresa direct, sistematic, deseori improvizat opiniei publice, de a exercita presiuni asupra puterii. De a fi ceea ce predecesorii lui au fost - "personaj influent al vieAii politice interne".

Dar, aflam despre el ca e un om închis, nesociabil, nu-i plac recepAiile, cuvîntarile, interviurile. Pai lunch-urile de protocol nu sînt doar o forma agreabila de aAi umple timpul liber, ci unelte clasice ale diplomaAiei, în special pentru lobby.

Deci nici macar pentru lobby, pentru activitate diplomatica normala din spatele culiselor, nu prea are forAa, energie, aptitudini, posibilitaAi.

Exista peste tot obiceiul ca oamenii de afaceri, care au sprijinit financiar campania partidului ajuns la putere sau au facut alte servicii, sa fie "recompensaAi" cu cîte un post de ambasador. Chiar daca nu se pricep deloc. Dar aceste numiri se fac înspre Aari de interes secundar sau terAiar din punct de vedere politic, de securitate naAionala sau economic, ori eventual în Aari unde democraAia are radacini atît de ferme, unde lucrurile curg atît de normal, încît diplomaAia nu are sarcini deosebite.

E îndreptaAita întrebarea: România a încetat sa fie un partener important pentru SUA?

ingrijorarea e accentuata şi de faptul ca la Sofia a fost numit recent un diplomat american de profesie, cu mare experienAa, şi cunoştinAe speciale.

De ce a decis America sa înceteze aceasta activitate speciala, neobişnuit de dinamica a ambasadorului sau? Mai mult, punînd la o parte "activitatea speciala", a ales un om, care cu toata bunavoinAa lui, nu poate fi decît un fel de ambasador pasiv, onorific, mai degraba de decor?

A scazut încrederea în conducerea actuala, a scazut importanAa geopolitica a României? Ori amîndoua?

• "Axa" lui Basescu, încrederea

Celebra axa Basescu (Bucureşti-Washington-Londra) ar fi trebuit sa ne promoveze printre cei mai apropiaAi parteneri ai Americii. Dar axa are trei componente şi nu-mi amintesc vreun politician american sau englez sa fi folosit expresia. intrebat pe 25 august, despre întîrzierea numirii noului ambasador şi eventualele consecinAe, motive politice, domnul Crin Antonescu a raspuns: "Din punctul de vedere al preşedintelui Basescu şi a politicii externe, iniAiativa Axei Washington-Londra-Bucureşti ramîne neclintita. Acum, daca SUA nu prea abordeaza formarea axei, preşedintele nostru este foarte hotarît".

Deci, Axa exista, indiferent de parerea americanilor, englezilor - din moment ce Basescu ramîne foarte hotarît.

Severin spune la rîndul sau: "Ce mai ramîne, însa, din Axa Bucureşti-Washington? Nimic! Basescu a avut nevoie de aceasta idee (în capcana careia americanii nu au cazut) doar pentru raAiuni de politica interna". Şi, totuşi, noi am ramas printre cei mai fideli aliaAi în problema irakiana. Trupele noastre vor staAiona acolo atît timp cît vor americanii! Daca vor sa democratizeze cu forAa înca o Aara, noi vom merge şi acolo! Oriunde!

Basescu a venit cu ideea modificarii Legii SiguranAei NaAionale, sa se introduca idea razboiului preventiv. Pe urma - a uitat.

Ne-am angajat şi la democratizarea, rezolvarea conflictelor etnice a zonei Marii Negre. Pe 17 septembrie, Traian Basescu declara în SUA: "Rusia îşi închipuie de sute de ani ca Marea Neagra e propriul ei lac. Trebuie sa se puna capat acestei idei". Se referea la traficul ilegal de arme, oameni, droguri, care în mare masura e organizat, cu aprobarea Rusiei, din Transnistria. Dar cum? Prin crearea unei forAe armate internaAionale, care sa controleze zona.

Este o iniAiativa curajoasa, care în mod normal a iritat Rusia, sau ar fi trebuit sa o irite.

Presupun ca înaintea aruncarii pe tapet a "Marii Negre - lac rusesc", în mod normal ar fi trebuit sa se consulte cu Washingtonul. Pare-se însa, ca aşa ceva nu a avut loc.

intîrzierea numirii ambasadorului, apoi alegerea unui ambasador pasiv, decor, sugereaza ca pentru Washington nu este prea importanta consultarea cu Bucureştiul.

RelaAiile "fraAeşti" nu sînt chiar perfecte? Oare ce ar fi putut clinti încrederea americanilor? Au gasit cumva straniu punctul de vedere românesc total inconsecvent şi incoerent legat de Bechtel? Aceleaşi foruri, aceleaşi persoane vorbesc ba de refuzarea, ba de realizarea, ba de un compromis privind proiectul de autostrada. Din 24 în 24 de ore se schimba decizia. Li se pare ciudat?

Oare au vazut aspecte bizare legate de afacerea ostaticilor din Irak?

Basescu, partenerul cel mai fidel, al Americii în Razboiul împotriva Terorismului, a refuzat serviciilor americane sa stea de vorba cu ostatecii eliberaAi.

Nu a mulAumit cu nici un cuvînt pentru ajutorul american. Or, operaAia complicata a serviciilor secrete pentru salvare a trebuit sa fi fost cel puAin aprobata de americani. Basescu lauda pîna în ceruri profesionalitatea serviciilor secrete române - şi povesteşte cum un ofiAer SIE (amicul lui Ohanessian) intrigant, a produs aşa o tensiune printre ofiAerii serviciilor secrete, încît aproape ca au început sa traga unii în alAii la Bagdad. ChiAibuşarii, zic ca asta nu e dovada de profesionalism.

in perioada poveştii cu ostaticii s-a raspîndit din surse bine informate zvonul ca relaAia dintre serviciile secrete ale celor doua Aari a devenit tare racoroasa.

A jucat un rol problema adopAiilor?

Ştim ca România se afla între ciocan şi nicovala. Unii interzic adopAiile, alAii cer copii. Cîteodata, aceiaşi cer interzicerea, dar sa se faca excepAii punctuale (cu clienAii lor). E imposibil sa fie satisfacuAi toAi. Dar cea mai rea soluAie e sa promiAi fara acoperire. Oricine suporta mai degraba un refuz, decît sa fie luat drept tîmpit, bun de pacalit.

Bush a cerut în martie 200 de copiii de la Basescu. A promis, dar l-a rugat sa aştepte sfîrşitul lui aprilie, sa nu se supere EU, înaintea unui anumit raport. A trecut aprilie, apoi şi mai, dar copii nu au ajuns. Condoleezza a cerut explicaAii ambasadorului român. Noi promisiuni solemne. Copiii nicaieri. Urmeaza discuAii cu ministrul de externe; cam aşa o fi început: "Nu înAelegem, pentru noi asta nu e acceptabil, incomprehensibil. Am avut probleme asemanatoare şi cu Azerbaidjanul. Ambasadorul nostru s-a întîlnit duminica dimineaAa cu şeful lor de trib (regele, preşedintele, secretarul de partid, egal). I-a amintit de promisiune. Şeful şi-a cerut scuze, e zi de sarbatoare, nu se lucreaza, dar luni se rezolva. Şi, într-adevar copiii se aflau în avion luni la prînz. Aşa trebuie sa funcAioneaze lucrurile cu adevaraAii prieteni ai Americii."

Oi fi exagerat? Hai, sa citam din lunga declaraAie a unui diplomat american la şedinAa din 14 septembrie a Comitetului de la Helsinki: "Departamentul de Stat a atras drastic atenAia guvernului român asupra acestei probleme. Ne-au asigurat ca vor sa rezolve problema, sa am încredere, pot spera. Le-am raspuns, ca "speranAa" nu e o noAiune politica. Bucureştiul face promisiuni multe, dar nici un pas spre onorarea promisiunilor".

• Rolul lui Bruce Jackson

in martie s-a raspîndit ştirea ca Julie Finley, colaboratoarea apropiata a vestitului Bruce Jackson, ar fi candidata la postul de ambasador. Cine e acest Bruce Jackson? El este cheia pentru înAelegerea acestei poveşti complicate, în care de fapt, România şi Basescu au cel mult roluri secundare. Bruce Jackson conduce diferite comitete (U.S. Committee on NATO, Committee for the Liberation of Iraq, Project for Transitional Democracies).

Mesajul lui un pic simplificat, ar suna cam aşa: "Popoarele doresc democraAie, dar singure nu sînt în stare s-o dobîndeasca. SperanAa lor sta în America. Singura cale eficienta e razboiul. Raspîndirea democraAiei prin forAa întareşte securitatea naAionala a SUA".

(Foarte greu am înAeles, de ce o fi crescînd securitatea naAionala, daca sporeşti numarul, şi înverşunarea inamicilor, în special al teroriştilor, dar, aşa o fi.)

Bruce Jackson îşi desfaşoara activitatea dezinteresat, din convingere. Dar desigur trebuie sa traiasca din ceva. A acceptat deci, într-o perioada, de exemplu şi postul de vicepreşedinte pentru strategie şi dezvoltare a uneia din cele mai mari firme de armament din lume - "Lockheed". in urma lobby-ului desfaşurat de el (în fruntea comitetelor) a crescut cu sute de milioane venitul firmelor de armament (tot el, la "Lockheed"). Acest barbat eminent este de invidiat, puAinilor le-a fost dat sa realizeze atîta armonie între idealuri şi interese. Bruce Jackson este principala veriga dintre neoconservatori şi comercianAii de arme. Primii din motive ideologice, ceilalAi din pur interes material sînt adepAii noilor razboaie. Bruce ideologizeaza noile razboaie, conflicte. E uliu. El a fost adevaratul autor al renumitei declaraAii de la Vilnius din februarie 2003. DeclaraAia de fidelitate necondiAionala faAa de America a zece membri noi ai NATO, reprezentanAi ai "Europei noi". A fost mai degraba un gest contra Europei vechi, decît pentru America. A fost o greşeala grava şi din punctul de vedere a intereselor guvernului Bush. Au declanşat furia acelora care altfel şi-ar fi exprimat dezacordul într-un mod mai discret. Uliul creeaza conflicte paguboase şi cu Aari democratice, pe baza principiului: "Cine nu e cu noi, e duşmanul nostru". Neamintind cît a crescut antiamericanismul în Europa Veche, ca urmare a acestei sfidari. Dupa scurt timp cam toAi au trebuit sa bata în retragere, pîna şi Rumsfeld şi-a retras atacurile la adresa "Europei vechi".

• Strategia Marii Negre

La pregatirea vizitei lui Basescu în America, din martie, Jackson a avut un rol foarte important. El inventase strategia Marii Negre înca din 1999, cu care Basescu a creat senzaAie. Jackson a anunAat la Washington "vestea buna": "Reformistul Basescu a devenit preşedinte şi a pornit o ofensiva dura împotriva corupAiei. Aşadar, poate avea un rol serios în lupta pentru prosperitatea, democratizarea şi stabilizarea zonei Marii Negre".

AdministraAia americana era de mult, mult timp în foarte bune relaAii cu partidul lui Iliescu, dar corupAia "exagerata" a guvernului Nastase i-a exasperat şi dupa alegerile locale au început sa cocheteze cu opoziAia democratica portocalie (înca nimeni nu ştia atunci ce este aia "revoluAie portocalie", dar Jacskon deja pregatea terenul în Ucraina), de aceea trebuia pus accentul pe lupta împotriva corupAiei - pentru cîştigarea încrederii.

Cu ocazia vizitei lui Basescu, Bush s-a interesat de ideile lui legate de zona Marii Negre. Amîndoi au fost de acord, ca traficul ilegal pe aceasta mare trebuie frînat, conflictele trebuie tratate, criza din Transnistria trebuie rezolvata. Asta ar fi deci o versiune foarte prudenta, diplomatica a strategiei Jackson. AdministraAia a abordat ideea cu precauAie, poate şi cu ezitare.

Singurul lucru concret la care au convenit cei doi preşedinAi a fost organizarea unui Summit, conferinAa la vîrf despre aceasta problema - care sa aiba loc în România. Asta a fost prima şi ultima ocazie cînd s-a auzit despre Summit - şi nu din vina lui Basescu. Pentru el ar fi fost o excelenta reclama sa-şi dea importanAa ca un "conducator regional, Şeful Marii Negre".

Evenimentele însa au depaşit planurile uliilor, au constrîns guvernul american sa-şi mai tempereze agresivitatea. Nu e nevoie sa le enumar.

Au legat mari speranAe faAa de AlianAa RevoluAionarilor Portocalii. (Scopul prim ar fi fost diminuarea influenAei ruseşti în zona, şi creşterea influenAei americane). Dar acesta a colapsat incredibil de repede. Nici vorba de alianAa. Chiar şi consecventa lor prietenie faAa de America, ca şi anti-rusismul lor e pus sub semnul întrebarii. Şi mitul incoruptibilitaAii lor s-a evaporat.

(Desigur Bruce lucra pe teren în zilele revoluAiilor din Ucraina, respectiv Georgia.)

Guvernul american a fost constrîns la mai multa prudenAa, nu vor sa irite nici Europa veche şi nici cu Rusia nu vor sa întinda coarda. InfluenAa uliilor a mai scazut un pic. Şi desigur şi importanAa marionetelor uliilor, printre care se regaseşte preşedintele nostru. Caci Basescu se numara printre acei puAini, care au urmat decis şi cu elan uliile. S-a bazat exclusiv pe ei. Nu din motive principiale, ci poate din motive temperamentale. Evident a fost şi prost informat, sau nu a ascultat de sfaturi. Nu a observat, ca politica administraAiei nu mai coincide pe deplin cu aceea a uliilor. Poate şi asta a contribuit la decizia, ca, în locul cunoscutei neoconservatoare Julie Finley (o personalitate puternica, independent de culoare) l-au trimis pe cenuşiul, fara sare, şi piper Taubman la Bucureşti. De altfel, nici vorba sa fi cazut Julie Finley în digraAie, i-au încredinAat în august postul de ambasadoare pe lînga OSCE. Dar la Bucureşti nu era necesara o asemenea personalitate, nici un fel de personalitate.

• Bazele americane

M-a surprins ştirea, parea ca renunAasera sau o amînau. Modifica aceasta decizie imaginea? Nu, doar o nuanAeaza.

Am înşirat cîteva probleme, care ar fi putut sa provoace nemulAumirea americanilor. Trebuie sa subliniez ca diferitele instituAii au reacAionat în mod diferit.

De exemplu, serviciile secrete americane în mod sigur nu erau preocupate de comedia din jurul adoptarii copiilor. Marii întreprinzatori economici, diferitele oficii ale guvernului american specializate în probleme comerciale şi economice nu sînt impresionate de "fidelitatea" dovedita în razboiul împotriva terorismului. Ei sînt profund deranjaAi de corupAie, de lipsa credibilitaAii. Restul prea puAin îi intereseaza. Forurile de decizie strategica, ministerul apararii etc., au decis amplasarea de baze militare. Cînd au luat aceasta decizie, probleme gen: "corupAie", "neseriozitate, gen Bechtel, copii adoptaAi" nu aveau nici un fel de importanAa, sau poate aşa, de rangul patru.

Şi mai departe. Pentru cei care se preocupa de legaturi economice şi care sînt foarte "decepAionaAi", nu are nici o relevanAa crearea unor baze militare. Asta nu face mai suportabile nici corupAia şi nici lipsa de credibilitate.

E foarte interesant, mult discutata "strategie a stabilizarii Marii Negre" se pare ca se realizeaza. Dar ca altfel decît reieşea din textele lui Basescu, cu lacul rusesc. Nu împotriva Rusiei, ci împreuna cu Rusia. Oare e o întîmplare, ca în ziua comunicatului cu privire la bazele militare, ministrul de externe român se entuziasma faAa de evoluAia excelenta a relaAiilor ruso-române?

Dupa conversaAia cu consilierul de securitate naAionala Stephen Hadley, pîna şi Basescu a început sa vorbeasca pe un ton prietenos despre Rusia. I s-a explicat noua lecAie.

Cui îi servesc deci bazele americane? Lui Basescu în orice caz, deoarece vor fi mai îngaduitori faAa de el. Pentru Aara e indiferent, poate cu o iluzie mai mult: "in sfîrşit au sosit americanii!"

Demonstreaza însa, ca în ciuda lipsei de încredere în persoana lui Basescu - au nevoie totuşi de Basescu. America a pierdut prea mulAi prieteni. E nevoie de oricine, care e gata sa semneze oricînd declaraAii de fidelitate, sa trimita soldaAi oriunde. Şi e dispus sa accepte baze militare în condiAii avantajoase. Avantajoase pentru America. Dar prin asta Bucureşti-ul înca nu devine un "partener".

imi vine în minte un exemplu brutal Uzbekistanul. Şi acolo sînt baze militare americane, dar în politica interna, în economie, "democraAie", "libertatea cuvîntului" nici-o schimbare. Sau mai degraba în rau. Bush l-a numit pe preşedintele uzbek drept bun prieten. Pe acel Islam Karimov, care înainte de '89 era secretar de partid, de atunci e preşedinte. A carui poziAie a fost mai degraba consolidata datorita prezenAei trupelor americane. OpoziAie aproape ca nu exista. Preşedintele Karimov, "prietenul lui Bush" a fiert majoritatea. in sensul propriu al cuvîntului, i-a fiert vii. in secolul trecut doar un singur asemenea caz se cunoaşte, dictatorul dement Idi Amin Dada folosea aceasta metoda de tortura medievala. OrganizaAiile pentru drepturile omului protesteaza de ani de zile. Şi ambasadorul englez a condamnat energic din nou, şi din nou aceste asasinate. Nu exista condamnare, e vorba de banuiAi. Regimul Karimov nici macar nu se ascunde, restituie rudelor trupurile celor astfel asasinaAi - dovezi incontestabile. Nici oficialitaAile americane nu reuşesc sa frîneze sadismul prietenului Karimov. Daca cumva au încercat vreodata.

Exemplu extrem, prin care vreau sa semnalez, ca prezenAa bazelor militare, în sine, nu este garanAie, nici macar un semn, pentru dezvoltarea democraAiei, a statului de drept, a economiei.

• Post Scriptum

Aflu din Washington Post-ul de astazi (2 noiembrie 2005) ca CIA are închisori secrete în cîteva Aari prietene, din Europa de Est de vreo 4 ani. Sînt atît de secrete, încît despre existenAa lor, în fiecare Aara doar preşedintele, şeful serviciilor secrete, şi un numar foarte mic de ofiAeri din serviciile secrete ştiu. Atît.

Acum doi ani aripa Nastase a încercat sa-l schimbe pe Timofte din fruntea SRI. Parea sigura schimbarea, nici opoziAia (poate cu excepAia PRM) nu l-ar fi susAinut. Brusc s-a întîmplat ceva cu ocazia vizitei în America, împreuna cu preşedintele Iliescu). Pe 16 octombrie Charles Tenet, directorul CIA îl primeşte pe Timofte, dupa o lunga convorbire amicala îl decoreaza, şi-l lauda pentru: "excelenta colaborare, profesionalismul SRI, reformarea democratica a SRI". Aproape aceleaşi expresii, cu care era alintat acasa, în primul rînd de preşedintele comisiei parlamentare SRI, Ion Stan - dar pe invers. Vroiau sa-l demita pentru: "lipsa reformelor cerute de NATO", "lipsa de profesionalism" etc.

De atunci sta liniştit, nici rezultatul alegerilor nu i-a pus în pericol funcAia. Nu am înAeles nimic. Nici macar o presupunere logica nu gaseam. Acu am macar o ipoteza.

(in încheiere doresc sa-mi exprim mulţumirile lui Adrian Severin pentru sfaturile şi ideile, care au ajutat mult la naşterea acestui articol.)