Să mori rănit din dragoste de viaţă

Ficţiunea şi realitatea, fiecare cu filmul ei! Totul le desparte. Şi totuşi, cuvintele poetic potrivite pentru filmul lui Mircea Veroiu, de prin anii "80, descriu cu precizie matematică realitatea tragediei desfăşurate sub ochii noştri, trei decenii mai tîrziu. Într-o lume care crede tot mai tare în dizolvarea graniţei dintre ficţiune şi realitate, implacabila irepetabilitate a morţii, ca fapt individual de viaţă, ne aduce aminte că cele două teritorii rămîn ferm disociate, oricît de mult ne-am amăgi, ori ne-ar plăcea să credem altfel! În România mor zilnic mii de oameni şi nu puţini dintre ei, cu zile! De ce a atras atenţia acest fapt, mai mult decît altele şi ce ne spune el despre noi şi lumea în care vieţuim?

Lumea este impresionabilă! Avionul şi echipajul lui erau într-o misiune umanitară. Plecaseră la drum, să salveze vieţi. Cum să mori, din dragoste de viaţă? Nu e drept în nicio ordine a lucrurilor, mai ales în cea divină! Înţeleg, Cel de Sus este ocupat, are tot universul pe cap şi fie vorba între noi, lucrurile nu merg nicăieri bine, totul se destramă! Dar, şi-or fi luat zi liberă toţi îngerii, sfinţii, heruvimii din cetele cereşti de nu s-a găsit unul care să aibă în pază zborul 111? Chiar nu ştia nimeni, acolo sus, că sunt cu toţii oameni cu scînteia lui Dumnezeu în suflet, plecaţi de acasă să mai salveze o viaţă? Ori i-au avut pe listă doar pe unii, pe cei care au scăpat şi pe ceilalţi nu? Nici o explicaţie pentru tragedia din munţi nu stă în picioare, decît dacă nu cumva, în cer, o fi la fel ca şi pre pămînt, la noi, unde ministerele, serviciile, comandamentele, unităţile şi para-unităţile sunt bune la orice, mai puţin la treaba pentru care au fost create şi pentru care sunt plătite gras din banul public, degeaba! Lumea este impresionabilă! Cei care au plătit cu viaţa curajul de a lua în piept aventura vieţii sunt fiinţe speciale. Prin profesie, prin dăruire, prin parcursul profesional, prin vîrstă, ba chiar, a observat cineva, prin coincidenţa iniţialelor A.I. Din păcate, puţini dintre oamenii speciali, între care ne ducem viaţa, atrag atenţia asupra lor; cel mai adesea doar după ce s-au mutat la cele veşnice şi atunci, doar pentru o scurtă vreme. Lumea e impresionabilă! Suferinţa cumplită a celor striviţi, rupţi, între fiarele avionului prăbuşit; agonia şi aşteptarea zadarnică a mîinii de ajutor salvatoare, de la semenii lor; zdrobitoarea neputinţă care i-a obligat să privească nemişcaţi cum se scurge viaţa din ei, cum este suptă de îmbrăţişarea perfidă a frigului şi a epuizării resurselor vitale. Lumea are de ce să fie impresionată!

După care a venit indignarea! Cum să laşi nişte oameni să moară cu zile? În care univers al aberaţiilor aberante care aberează necontenit este nevoie de şapte ore pentru ca la locul unui accident, cu care se comunică telefonic, să ajungă cineva? Cum este posibil ca primii sosiţi să fie cîţiva localnici plecaţi în disperare pe munte şi nu echipele de salvare din trei judeţe, dotate cu tot ceea ce trebuie pentru păstrarea vieţii celor grav răniţi?

După care au venit jocurile derizorii ale politicii! Ce dacă sunt derizorii, tot jocuri sunt, iar oamenii se dau în vînt după ele. După cele ale foamei, ca şi după cele ale suferinţei şi ale morţii! Cîţiva micimani sunt demişi de mîna Primului Ministru; peştii grei se negociază după algoritm. Pînă atunci, toţi declară că au făcut "tot ceea ce au putut şi n-au nimic să-şi reproşeze"! Culmea este că sunt sinceri şi corecţi! Chiar au făcut tot ceea ce au putut, adică mai nimic, ori nimic, nimic! Atît pot ei! Gura păcătosului adevăr grăieşte! Problema este că noi cei care le plătim din greu huzurul, averile şi inconştienţa am vrea să poată măcar atît cît să ne salveze vieţile, în cazurile extreme, cînd suntem la necaz greu şi oropsiţi de mîna vitregă a soartei. Iar dacă nu pot să face ceva pentru fiecare dintre noi, în parte, cum s-ar cuveni, atunci măcar pentru cei cîţiva, doi-trei, care se supun riscurilor de tot felul pentru a salva vieţile altora. Măcar pe aceştia să-i salveze, fie şi din fundul mării, fie şi de pe vîrful muntelui, de oriunde! Măcar pentru ei să fim siguri că, oricine se află într-unul din posturile de gestiune a treburilor publice face, oricînd şi de fiecare dată, tot ceea ce este de făcut şi încă ceva pe deasupra, nu tot ceea ce poate! Să fim siguri că, de fiecare dată cînd lipsa lor de minte şi suflet duce la pierderea tragică a unor vieţi nevinovate, au să-şi reproşeze ceva; că îşi reproşează suficient de tare încît să părăsească imediat funcţia publică în care şi-au luat doctoratul în prostie şi nimicnicie!

Să mori rănit din dragoste de viaţă, chiar dacă tragic, este totuşi un destin ales, la înălţimea căruia puţini se ridică. Doar cei ce, de bună voie, ori forţaţi de mâna soartei, aleg să trăiască, în loc să vieţuiască, ori şi mai rău, să supra-vieţuiască.