Sărăcia ca adaptare

Viaţa de taximetrist este dificilă. În anumite oraşe, cel puţin. Clienţii, uneori, nu sunt cetăţeni-model. Un şofer de taxi în aceste condiţii riscă. Uneori necazurile sunt suportabile. Destul de frecvent este clientul care nu plăteşte. Sau care face murdar în maşină. Alteori, lucrurile pot să degenereze. Unii clienţi sar la bătaie. Au fost şi cazuri de taximetrişti ucişi.

Iată de ce taximetriştii trebuie să poată să îi "citească" rapid pe cei care le fac semne de pe marginea străzii. Sau care îi apelează la telefon. De abilitatea taximetristului de a descifra caracterul unui individ pot depinde multe. Pâinea de pe masă, poate chiar viaţa. Nu este prea mult loc pentru greşeli.

Un studiu recent (Diego Gambetta, Streetwise: How Taxi Drivers Establish Customers' Trustworthiness, 2005) a comparat două comunităţi de taximetrişti din două oraşe dure: New York şi Belfast.

Am să ajung rapid şi la altele. Acum să vedem ce a descoperit sociologul nostru. Anume că cele două comunităţi ale şoferilor de taxi s-au adaptat în moduri diferite. Sigur, şi unii, şi ceilalţi au învăţat să "citească" semnele care anunţă pericolul. Însă comunicarea are două sensuri. Şi taximetriştii semnalizează clienţilor.

Iar aici este diferenţa. În Belfast, unde mulţi şoferi aveau un trecut al apartenenţei în grupările paramilitare, tactica favorită era aceea de a proiecta o imagine fioroasă. Era un fel de a spune clienţilor înclinaţi spre scandal că vor fi costuri mari dacă vreunul se gândeşte să se ia de omul de la volan.

În New York, taximetriştii s-au adaptat într-un mod diametral opus. Aici, şoferii de taxi au minimizat profiturile pentru potenţialii făcători de probleme. Nu umblă decât cu mărunt la ei şi nu au nimic de valoare în maşini.

Costuri ridicate versus profituri scăzute. Taximetriştii din Belfast sunt greu de jefuit. Taximetriştii din New York sunt mai uşor de jefuit, însă beneficiile sunt ca şi inexistente. Două moduri de adaptare la o situaţie caracterizată de neîncredere (breakdown of trust, pentru a mă exprima tehnic).

Gata, trecem la treburile noastre. Înlocuiţi taximetriştii cu cetăţenii. Şi clienţii cu politicienii.

Pare bizar, dar situaţia este, cumva, simetrică. Alegătorii acordă încrederea lor, din când în când, unor politicieni, la fel cum taximetristul crede că unul sau altul dintre cei care le fac semne de pe marginea drumului este de încredere. Şi, exact ca în cazul taximetristului, cetăţeanul riscă să se trezească abuzat. De aceea, şi cetăţenii dezvoltă tactici de adaptare.

Prima dintre acestea este aceea a taximetriştilor din Belfast. "Nu te pune cu mine!". Este tactica adoptată de diferite grupuri de presiune. Nu discut acum justeţea cauzei lor, argumentele mele sunt mai degrabă abstracte. Grupurile de presiune trimit semnale către politicieni. Mesajul lor, în esenţă, este că aceia care încalcă anumite reguli sau principii vor plăti un cost serios. Pentru a lua un exemplu: un grup dedicat reformei staului de drept a crescut masiv costurile pentru politicienii percepuţi drept corupţi, acum ceva ani, printr-o campanie care îi ţintea pe aceştia.

Problema este că nu toţi cetăţenii fac parte din grupuri bine structurate. Precum taximetriştii din New York, care sunt, destul de mulţi, imigranţi recenţi, cetăţenii obişnuiţi sunt mai degrabă în situaţia de a nu se coordona unii cu alţii. Coordonarea are, şi aceasta, costurile sale.

Iată de ce tactica cealaltă, a taximetriştilor din New York, este mai la îndemână. Confruntaţi cu politicieni care au potenţialul de a le face rău, ei adoptă rolul de pauper. Altfel spus, sărăcia este, pentru aceşti oameni, un mod de a se adapta la situaţia coexistenţei cu o elită prădătoare.

S-a pus de atâtea ori întrebarea esenţială: de ce anumite state sunt sărace? Răspunsurile au fost diverse. Unele dintre acestea foarte interesante.

Ipoteza mea este, însă, diferită. Sărăcia a fost văzută adesea pur şi simplu ca un eşec. Al modernizării, ca rezultat al unei deficienţe în ce priveşte etica muncii etc. Dar dacă sărăcia este un răspuns raţional la coexistenţa cu o elită de pradă?

Unele regimuri pot fi comparate cu un oraş rău-famat, unde din când în când dai peste un politician care te "arde". Uneori doar te jigneşte. Alteori te buzunăreşte sau îţi taie canapeaua cu cuţitul. Mai grav, te poate lăsa la marginea drumului fără suflare. Credeţi că exagerez? Priviţi doar la istoria recentă a unor state.

Cetăţenii, la rândul lor, nu stau pasivi. Ei sunt mai raţionali decât cred unele modele simple ale acţiunii sociale. Dacă pot plăti costurile organizării, ei adoptă posturi ofensive. Strada devine o forţă. Sau cel puţin unele străzi.

Dar dacă nu pot plăti costurile organizării, atunci opţiunea este de a fi o ţintă cât mai puţin atractivă. Sărăcia devine un mecanism de adaptare într-un ecosistem dominat de o specie potenţial primejdioasă. "Noi ne facem că muncim" - era odată o vorbă. Era despre relaţia cu nişte guvernanţi care bântuiau prin noaptea istoriei noastre.