Sărut mîna, doamna Franţa!

Zilele astea sînt toţi adunaţi în Bucureşti: Nicolas Poussin, Nicolas Tournier, Nicolas Lancret, Claude Vignon, Francois Perrier, Philippe de Champaigne, Simon Vouet, Louise Moillon, Charles de La Fosse, Charles Le Brun, Hyacinthe Rigaud, Fracnois Boucher, Hubert Robert, Georges Michel, Léon Bénouville, Théodule Ribot, Henri Regnault, J.B. Greuze, F.F. Richard, P.P. Prud'hon, P.H. de Valenciennes, P.J. Volaire, P.J. Loutherbourg, C.J. Natoire, C.J. Vernet, N.B. Lépicié, J.P.J. de Saint-Quentin. Semi-omonimul meu, Francois-Marius Granet, apare şi ca autor de pictură şi ca portret de Ingres, pus de altfel şi pe afiş. Alţi mulţi cunoscuţi uimesc prin numele întreg sau original, cel din paşaport: Jean-Baptiste Siméon Chardin, anonimul Charles André, cunoscut mult mai mult drept Carle Van Loo, Anonyme, adică un autor cu nume necunoscut oricum, Balthus - preferaţi Balthazar Klossowski de Rola? Şi cum care Claude Gellée? Le Lorrain, bineînţeles! Unele nume - Fragonard, David, Ingres, Cezanne, Corot, Courbet, Delacroix, Degas, Millet - merg şi singure, altele s-au impus în cuplu: Théodore Gericault, Gustave Moreau, Gustave Doré, Alfred Sisley, Paul Signac, Andre Derain, Georges Braque, Fernand Leger. În haine demodate, dar mai din zilele noastre: Picasso, Deschamps, Juan Gris, Henri Matisse, Pierre Bonnard, Jean Dubuffet, Georges Rouault, Simon Hantai, Raymond Hains, Martin Barré, Daniel Dezeuze, Niele Toroni, Francois Rouan, Eugene Leroy, Robert Delaunay. De la conferinţa "Lumină şi splendoare", desfăşurată în hourile vaste şi climatizate ale Muzeului Naţional de Artă al României, singurul cu faţă europeană de la noi, nu poate lipsi şi nici nu lipseşte maestrul genului, genialul Georges de La Tour, cu faţa în umbră, ca să nu ştie nimeni peste secole cum arăta, deşi multe portrete par a i se ghici în frînturile de chip dezvăluite de lumînări sau clar-obscururi.

Nu este vis, nici speranţă, este chiar realitatea. Toate aceste nume mari se află în aceste zile la Bucureşti, majoritatea pentru prima dată, uitîndu-se la noi cu uimirea şi generozitatea marilor maeştri. Au venit să sărbătorească ziua naţională a Franţei, de fapt prezenţa la Bucureşti a acestor uriaşi maeştri ai artei franceze din ultimele patru secole este cadoul pe care îl face Franţa sorei sale mai mici şi mai ameţite, România, cu ocazia propriei sale sărbători. Şi cum sîntem specialişti în "nu te întreba ce poţi să dăruieşti cuiva de ziua lui, întreabă-te ce ar trebui să îţi dăruiască ei de ziua lor", am dăruit Franţei un buluc şi un sincer şi mare cît inima asta a noastră păcătoasă de români "Mersi la Frans!".

Expoziţia "Umbre şi lumini. Patru secole de pictură franceză. Secolele XVII-XX" este cea mai grozavă expunere de artă petrecută vreodată la noi. Au fost nişte prevestiri serioase în ultimul timp, ceva suprarealism belgian şi sculptură britanică, exact în acelaşi loc din Palatul regal devenit MNAR, ba chiar, în 1971, înaintea "tezelor" lui Ceauşescu, la MA-RSR-ul de atunci s-a ţinut "Picturi celebre din muzeele Parisului", cu Bonnard, Boucher, Braque, Cézanne, Corot, Courbet şi Daumier în delegaţie, astăzi mai toţi recidivişti, dar ca expoziţia deschisă aseară de preşedintele de anticipaţie (SF) Traian Băsescu nu s-a mai văzut (SV). Fraţii francezi şi colegii lor de la noi au lucrat doi ani să aducă acest tezaur artistic la Bucureşti în condiţii optime şi acum sînt mulţumiţi de rezultate. Expoziţia a mai umblat şi pe la unguri şi polonezi, dar ziua cea mare şi naţională a francezilor a fost păstrată special pentru România, gestul căpătînd dimensiuni de excepţional simbol. Forţele etalate la Bucureşti au fost strînse din 20 de muzee ale Franţei şi mai în glumă, mai oficial se recunoaşte că dacă nu era vorba de partea asta a noas-tră de Europă, ele nu ar fi ieşit niciodată din Franţa, sau cel puţin nu aşa puhoi, scuzaţi cuvîntul asta inundat de alte sensuri, acum, la noi.

Expoziţia se va închide exact de ziua mea, ghici cînd? şi propune tot felul de programe pentru tineri, adolescenţi şi copii, care să îi apropie de operele franceze expuse la Bucureşti, aşa cum se face în mai toate muzeele marilor oraşe şi capitale europene. Foarte inspirat, organizatorii noştri propun jocuri în care solicită celor trei categorii de participanţi comparaţii sau măcar priviri comparative între unele piese din expoziţia franceză şi lucrări de pictori români aflate în colecţiile MNAR. Este o tehnică pedagogică foarte eficientă, dar şi o modalitate de a sublinia anumite legături între arta din cele două ţări. Şi scrie comunicatul expoziţiei: "Nu întîmplător contactul cu arta franceză, începînd cu secolul XIX, a fost determinant pentru sincronizarea artei româneşti cu arta europeană, datorită modului în care artiştii români - de la pictorii revoluţionari la Theodor Aman şi la figurile emblematice ale lui Nicolae Grigorescu şi Ioan Andreescu - au reuşit să filtreze influenţele inovatoare ale picturii franceze". Despre "Umbre şi lumini" se poate vorbi foarte mult, totul este să avem şi noi măcar cîţiva specialişti la nivelul celor doi curatori francezi, Emmanuel Starcky, directorul muzeelor de la Compiegne, şi Fabrice Hergott, director al muzeelor din Strasbourg. Cele patru secţiuni, dedicate fiecare cîte unui secol, au în jur de 20 de picturi fiecare şi cîte un nume: Vanitate, nu dreptate, şi adevăr - secolul al XVII-lea, Lejeritate în filigran - secolul al XVIII-lea, Natura analizată - secolul al XIX-lea şi Arta reconsiderată - secolul XX.

Valoarea de asigurare a operelor plecate în delegaţie la Bucureşti este de vreo 200 de milioane de euro, dar mai toate nu au estimaţie de piaţă, pentru că nu vor ajunge acolo niciodată, sînt din patrimoniu, ale poporului francez. Pentru unii dintre aceşti maeştri, în cataloage, în dreptul numelui sînt trecute realizări record, fără ca frecvenţa ridicată a prezenţei pe piaţă să permită crearea mediei care să dea cota. Poussin merită 2,4 milioane de euro, dar în SUA, în 1999, "L'agonie au jardin" s-a dat cu 6 milioane de dolari. David face, în medie, 2,4 milioane de euro, Chardinul de la noi merge de la jumătate de milion de euro la milionul întreg, iar Lorrain bate şi el milionul de euro, cu un vîrf de 2,1 milioane de euro, desigur, în SUA, de acolo vine şi recordul pentru Balthus - 3,3 milioane de euro, Bonnard - 6,2 milioane, Braque - 9,6 milioane, Cezanne - 53 de milioane, Picasso - 63 de milioane. Acum să nu înţelegeţi că America a trecut la euro, cel puţin în vînzările de maeştri francezi, e vorba doar de echivalentul în euro actuali al preţului în dolari de atunci.

Degas sau Georges de la Tour nici nu apar în unele cataloage, dar personal îmi amintesc de o apariţie a ultimului pe piaţă, acum un deceniu, cu o pictură tot în jocuri măiestre de lumini şi umbre, dar nu pentru că ar mai fi lucrări de-ale lui în vînzare liberă, ci pentru că respectiva piesă era o descoperire, tocmai i se atribuise paternitatea ca fiind din ograda lui Georges de la Tour. Şi ca să terminăm cu glumele, să fie clar, pe piaţa românească de artă din ultimii 15 ani nu a apărut nici o lucrare de vreunul dintre artiştii înşiraţi mai sus, nici pe bune, nici atribuită cu lejeritatea hilară caracteristică numitei pieţe, nici la licitaţii, nici în galerii, nici la Romantique, nici la Dobroeşti sau Valea Cascadelor şi nu s-au mai născut nici vreun Carol I sau Zambaccian care să le aducă în ţară.