Se fură de pe raft!

Îmi lipsesc datele pentru Româ­nia, nici nu ştiu dacă sunt disponibile. Aşa că încep cu un detaliu care provine din statisticile americane: cel mai furat articol din magazine - lamele de ras.

Eu, unul, am fost surprins să aflu asta. Se pare însă că sunt în minoritate. Am vorbit cu cineva care mi-a spus: "Nu mă miră. La cât cer firmele pe bucăţile acelea din tablă şi plastic...".

Oricare ar fi explicaţiile, să constatăm mai întâi frecvenţa considerabilă a furtului din magazine. În ziare, vedem articole despre afaceristul X care a dat un "tun" de un milion de euro sau despre politicianul Y care a păgubit un buget local cu două milioane. Dar mulţimea ilegalităţilor mărunte de obicei trece neobservată. Deşi, luate împreună, acestea sunt importante. Iarăşi, nu am statistici româ­neşti. În Statele Unite însă, furtul din magazine se pare că se ridică la 0,6% din valoarea mărfurilor din stoc. Adică o valoare, în sine, foar­te mare. Însă noi, cum spuneam, nu mai suntem atenţi la "mărunţişuri". Atunci haideţi să mai observăm ceva. "Mărunţişurile" nu sunt atât de... mărunte. Valoarea medie a unui furt din magazine trece de 100 de dolari. Altfel spus, omul nu pleacă doar cu o pastă de dinţi şi cu un pachet de gumă de mestecat îndesate prin buzunare. Ci cu ceva mai multe...

De ce credem atunci că este vorba de ceva marginal, neimportant? În parte, pentru că noi cunoaştem doar suprafaţa fenomenului. Toţi am văzut, la super-market, pachete de biscuiţi desfăcute şi ronţăite. Toţi am văzut, la piaţă, cum unii presupuşi clienţi "ciugulesc" din cireşele de pe tarabă. Ne imaginăm, aşadar, că majoritatea furturilor sunt de acest gen.

Însă furturile sunt, adesea, rezultatul activităţii unor recidivişti sau chiar al unor bande. Ceea ce nu vedem, aşadar, este reţeaua care face posibile aceste furturi. Iar unde spunem "reţea", spunem "fapt social semnificativ".

De pe raft se fură cu ruscacul, cu geanta cu fund dublu şi căptuşită cu folie de aluminiu, cu burta falsă de gravidă sau cu cărucioare de bebeluşi special amenajate. Amănunte pot fi găsite în interesanta carte a lui Rachel Stheir, The Steal. A Cultural History of Shoplifting (2011). Iar multe dintre bunurile furate sunt apoi vândute mai departe.

Dar ce se fură? Te miri ce... Am fost stupefiat să citesc că unele dintre principalele articole furate sunt... cotletele de friptură. Aţi citit bine. Şi nu pentru a fi consumate de hoţ, ci pentru a fi vândute. La fel şi cu sticlele de detergent lichid de rufe. În Norvegia, se pare că este vorba de pachetele cu brânză, iar în Spania, felii de jambon. Dintre cărţi, printre cele mai furate sunt cele ale lui... Georges Bataille.

Revin la o întrebare precedentă: de ce nu sesizăm fenomenul? Tot ca o explicaţie parţială: poate pentru că credem despre furturile aces­tea că sunt explicabile prin sărăcie. Sindromul Jean Valjean: furi, de foame, o pâine, după care ajungi la ocnă.

Iarăşi, imaginea este în general eronată. Mulţi fură pentru că îşi imaginează că nu pot fi prinşi. În realitate, magazinele moderne sunt foarte bine supravegheate. Camere video, paznici, oglinzi, bariere antifurt. Doar cineva fără multă judecată crede că îi va merge la nesfârşit. Mulţi hoţi sunt cu adevărat surprinşi când sunt descoperiţi. După cum mulţi îşi imaginează că, odată prinşi, vor fi eliberaţi repede, fără să fie daţi pe mâna poliţiei. Sigur, moravurile şi legile diferă. Ca regulă generală însă, mulţi hoţi sunt daţi pe mâna Legii, mai ales dacă respectivul este cunoscut "în branşă".

Impresia mea este că, uneori, înţelegem prea puţin nu doar despre psihologia individuală, ci şi despre societatea în care trăim. Aceasta nu este un bloc din plastic, uniform. Iar diviziunile sociale care contează nu sunt doar cele dintre suporterii partidului A şi suporterii partidului B.

Furtul, pentru unele grupuri, este un mod de viaţă. În regnul animal, creaturile îşi fură zilnic hrana una alteia. Pentru triburile din pădurile erei de dinaintea agriculturii, noţiunile moderne cu privire la proprietate nu au niciun sens. Acolo oamenii şterpelesc tot ce pot, de unde pot, ducând un mod de viaţă care i-a făcut pe antropologi să îi catalogheze drept "culegători" (foragers).

În junglele urbane din prezent există un fel de reţele de "culegă­tori" care adună ce pot de pe rafturile pline cu fructele Revoluţiei Industriale. Aceasta ne arată că nu toţi indivizii au fost afectaţi la fel de procesul de modernizare care şi-a pus amprenta pe civilizaţia europeană.

Vorbim adesea, corect, despre "modernizarea Statului". Însă şi mai importantă este modernizarea societăţii. Nu toţi trăim cu adevărat în Anul Domnului 2013. Unii mai fură şi hălci de friptură, precum neandertalienii. Mulţi dintre hoţii din magazine subscriu la un gen de ideologie a unui egalitarism primitiv: "Negustorii o merită, au şi aşa prea mult!". Faţă de aceştia, este momentul să formulăm o linie a toleranţei-zero. O societate cu adevărat modernă este una care respectă dreptul de proprietate.