Securişti vechi şi noi

Un nou stereotip e pe cale să se instaleze: vechii securişti au fost răi, noii securişti sunt buni. Războiul total împotriva terorismului pare a fi schimbat din temelii natura Securităţii. Ba unii, interpretând după un sistem propriu un sondaj CURS, au ajuns la concluzia că opinia publică îi premiază chiar şi pe foştii securişti şi informatorii lor. Mult prea îndrăgostiţi de paradox sau prea subiectivi pentru a se concentra asupra faptelor, aceştia au încurcat datele şi au deturnat dezbaterea publică. A compara încrederea cu părerea despre politicieni este o eroare gravă de interpretare. Căci la fiecare indicator, încrederea în politicicenii foşti informatori a scăzut. La capitolul "părere despre", Mona Muscă scăzuse faţă de precedentul sondajul CURS cu 9%, pe când la întrebarea despre încredere în sondajul INSOMAR din septembrie, scăzuse cu 17%. Dar acestea sunt amănunte şi contează prea puţin pentru cei ce vor să îşi demonstreze teoriile. Ar rezulta că românilor li s-a atrofiat total atât organul moralităţii, cât şi cel al memoriei, devenind nişte homo securitates.

O altă temă care recuperează fosta Securitate, fie şi parţial, se referă la exercitarea poliţiei politice. Încă o dată, formula Turianu este salvatoare. Astfel, dintre vechii securişti, doar cei de la Direcţia întâia şi a şasea au avut îndeletniciri de poliţie politică. Ceilalţi au fost doar profesionişti. Dar, în fond, cu ce se ocupau aceste Direcţii? Puteau ele să fie atât de independente? Direcţia întâia se îndeletnicea cu investigaţiile. Era cea care folosea cel mai important număr de agenţi şi informatori, realizând urmărirea celor ce intrau în conflict, fie şi minor, cu politica partidului. Direcţia a şasea, cealaltă incriminată, avea în vizor disidenţa internă din partid sau din aparatul propriu. Nici celelalte direcţii nu erau, însă, neutre. Direcţia a doua, de tehnică operativă ,oferea suportul pentru filaj şi interceptări, transformându-se după 1990 în STS. Direcţia a treia făcea contraspionaj, urmărind cetăţenii străini, pe când cea de-a patra avea atribuţii de contraspionaj şi supraveghere a armatei. În ce priveşte direcţia a cincea, aceasta asigura protecţia demnitarilor şi a luat forma postrevoluţionară a SPP. Însă, în mare măsură această concentrare a responsabilităţii asupra celor două direcţii este rezultatul manipulării "specialiştilor" din celelalte direcţii.

Transformarea radicală a serviciilor secrete nu poate depăşi spaţiul îngust al discursului politic. Cultura de organizaţie nu se poate schimba într-un timp istoric scurt, fără un cutremur serios. Ori, fosta securitate a supravieţuit vremurilor. Iar probele continuităţii nu au fost puţine, de la susţinerea discretă a lui Pleşiţă, la ascunderea probelor în cazul Ursu. Unul dintre fondatorii neoconservatorismului american, Leo Strauss, spune, în introducerea cărţii Cetatea şi Omul, din 1964, că "sistemul comunist, atât cât va dura ca realitate istorică şi nu doar cu numele, va rămâne legea de fier a unui tiran, a cărui duritate poate fi domolită sau sporită de teama revoluţiilor de palat". Şi dacă numele a dispărut, realitatea istorică a comunismului şi a Securităţii supravieţuieşte. Disimulată, dar vie, această realitate ne deturnează vieţile. Aderarea la NATO sau la UE nu schimbă radical situaţia. Căci, cei din exterior pot, eventual, înţelege, dar nu şi rezolva problemele noastre.

Precum ciocoii cei noi ai lui Filimon, nici securiştii noi, camuflaţi în straie europene, nu devin prin asta mai buni. Spionajul, chiar când este un mijloc în atingerea unui ţel moral, rămâne suspect. Fără o societate care să izoleze germenii săi antidemocratici, evoluţiile pot fi periculoase. Doar controlul eficace, cât mai larg şi democratic, poate transforma acest instrument periculos într-o unealtă folositoare.