Sfânta noastră organizare

Duminica este recomandat să ieşim la iarbă verde. Când nu plouă, nu e ger şi nu e pandemie. Cum toate terenurile de golf din cartierul în care locuiesc erau ocupate, am zis că nu ar strica să merg la un meci de fotbal din prima Ligă, programat puţin după prânz. După ce am căutat câteva ore să aflu exact unde se va juca partida dintre Academica Clinceni şi FC Argeş (sunt mai multe echipe "nomade" în prima divizie, iar respectivul meci era anunţat fie la Clinceni, fie pe stadionul Dinamo), mi-am luat familia de mână şi am descins la meci.

Nu mai fusesem de ceva vreme prin zonă, dar îmi închipuiam că ştiu cam cum stau lucrurile la stadionul Dinamo. Am ajuns la casa de bilete de lângă statuia regretatului Ivan Patzaichin, de pe Şoseaua Ştefan cel Mare şi am dat să plătesc. "Nu se poate la noi, noi vindem doar pentru meciul de la 19, dintre Dinamo şi Botoşani, pentru meciul de acum mergeţi la casa de la tribuna 0, de pe Calea Floreasca şi după reveniţi aici", sunt informat, cu seriozitate, de o domnişoară. Timpul ne presa, îmi place să văd începuturile, aşa că am grăbit pasul. Ajuns acolo, întreb dacă nu pot cumpăra un bilet la tribuna 1 sau măcar la peluză, ca să nu mai ocolesc tot cartierul. "Nu, e deschisă doar tribuna a 2-a, restul sunt închise", mă anunţă, sec, un casier foarte tânăr. Întreb de ce nu am fost trimis de la cealaltă casă direct la tribuna a 2-a şi aflu că acolo nu se vând bilete. Plec de pe Calea Floreasca, ajung pe şoseaua Ştefan cel Mare şi întreb dacă se poate intra şi pe acolo. "Nu, aici e închis, mergeţi pe Bulevardul Barbu Văcărescu, pe acolo o să intraţi". Timpul nu mai avea răbdare, iuţim pasul, deşi începusem să obosim. Intrăm prin Barbu Văcărescu, în curtea stadionului gunoaie multe, un domn în chiloţi albaştri făcea plajă pe un prosop, iar toate gardurile de metal se lepădaseră de vopsea, de la ultima noastră întâlnire, şi afişau un "bronz" ruginit.

Controlul de rutină, recipientele de plastic oprite la intrare pentru siguranţă şi, în ciuda grabei, întreb, cunoscând distanţa enormă de la tribune, dacă în istoria recentă au întâlnit pe cineva care a reuşit să azvârle o "sticlă" până pe terenul de joc. Mă gândeam că omul ar fi putut face carieră în atletism la aruncarea suliţei sau a greutăţii. Intrăm, un agent de securitate de la firma de pază ne întreabă scurt dacă suntem din Piteşti, spunem că nu şi că nu dorim să stăm alături de galerie, pare că pricepe şi ne indică să mergem într-un colţ al tribunei a 2-a, după care, până la startul partidei, absolut toată lumea este înghesuită în acelaşi colţ, indiferent de unde venea (oraş, cartier...) şi cu cine ţinea (echipă de fotbal). Îmi reamintesc de pandemie, de coronavirus şi nu înţeleg de ce trebuie să stăm toţi înghesuiţi. În plus, intenţionam să văd ceva şi din meciul de fotbal şi cu stagurile fluturând sub nas ar fi fost mai greu. Revenim la omul de la pază, un soi de şef peste ceilalţi, insistăm pe neutralitatea noastră, insistă că aşa a primit ordine ca toţi care intră să stea înghesuiţi în respectivul sector, vin nişte jandarmi, se miră, vin nişte oficiali ai echipei din Clinceni, se miră şi ei, şi, în final, omul e lămurit că a înţeles greşit ordinele şi că nu e chiar OK ca pe un stadion de 15.000 de locuri cei aproximatoiv 500 de oameni prezenţi să fie aşezaţi pe 300 de scaune. Încercând să aflu numărul exact de spectatori prezenţi, am avut surpriza să constat că pe mai multe site-uri serioase se suţinea că partida s-a jucat, totuşi, la ...Clinceni. Ne aşezăm pe unde putem, multe dintre scaune au pierdut lupta cu timpul şi natura şi, cu gândul la apa rămasă la intrare, privim la bucăţile de beton desprinse din gradene, risipite la picioarele noastre. Suntem paşnici din fire, aşa că le ignorăm şi privim la ceea ce se întâmplă pe dreptunghiul cu iarbă verde. Meciul, o adevărată capcană pentru cei obosiţi, a fost câştigat de oaspeţi, dar la ritmul în care s-a jucat ar fi putut fi confundat la un moment dat cu o partidă de golf.