Sfaturi incomode

M-am hotărît să deschid o bursă a sfaturilor. Personal sunt interesat, în primul rînd, de cele incomode. Mă uit în jur. Nu puţină lume are nevoie de sfaturi. Guvernarea, opoziţia, partidele, Preşedintele, Guvernatorul BNR, Ministrul de interne, Ministrul de externe etc. Mă rog, să mi-l arătaţi mie pe ăla care zice că nu i-ar folosi un sfat bine chibzuit. Pe de altă parte, lipsă nu e nici de cine să dea sfaturi, în mai toate ocaziile. De la afaceri, pînă la fotbal şi de la jurisprudenţa Curţii Constituţionale pînă la schema de antrenament şi recuperare a Simonei Halep, nu ştiu mulţi care să se abţină cu sfaturile. De cele medicale şi auto nu mai pomenesc că aici e inflaţia... cît casa! Cererea şi oferta există, deci. Trebuie, prin urmare, să se întîlnească undeva. Unde mai eficient decît pe o piaţă? Se vede clar, sfatul este un bun socio-cultural tranzacţional. Ca orice "marfă", presupune un deţinător dispus să livreze şi un potenţial beneficiar, gata să facă achiziţia. Nu neapărat pe bani, dar de cele mai multe ori pe bani, dacă se iveşte ocazia. A da şi a primi sunt verbele între care pendulează acest reper esenţial al ţesăturii nevăzute dintre oamenii oricărei colectivităţi, mai mari sau mai mici. În domeniul juridic, economic, ba chiar şi politic, "piaţa sfaturilor" este întrucîtva reglementată şi are cîteva instituţii reper. La fel şi tarifele pentru diferitele categorii de sfaturi şi alte produse derivate. Există însă şi o piaţă "OTC" a sfaturilor. Una în care tranzacţiile se fac direct, între cei interesaţi, după reguli şi la "preţuri" stabilite local, ad hoc şi de comun acord. Aici înregistrăm şi cele mai multe dintre tranzacţiile cu preţ zero! Eu ţi-am cerut un sfat, tu mi l-ai dat, adio şi la gară! Undeva într-un pliu al conştiinţei, dacă am beneficiat de sfat, înregistrez totuşi un fel de datorie morală faţă de cel de la care l-am primit, mai ales dacă sfatul s-a dovedit folositor, aducător de cîştig. Nu neapărat financiar. "Rămîn îndatorat", spune limba română, pentru a marca această situaţie, cu săgeata îndreptată mai mult spre sensul figurat, asemenea multor altor limbi moderne. Ca pe orice piaţă, există momente de "supraproducţie" şi sunt unii gata să dea sfaturi cu toptanul, chiar şi pe nimic, oricui, mai ales celor care nu îl cer! Te înghesuie cu sfaturile lor unde te prind şi nu-ţi mai dau drumul pînă nu pleci în traistă măcar cu unul. Sfaturi pentru orice, pentru oricine, pentru oricînd şi în orice situaţie. S-au văzut, însă, şi momente de penurie, de secetă. Cauţi un sfat şi nu dai de cineva care să ţi-l dea nici să-l cauţi cu lumînarea! Nici a da, nici a primi sfaturi nu sunt acţiuni lipsite de consecinţe, uneori, dintre cele mai grave pentru persoanele în cauză. A da un sfat nesăbuit sau ruinător poate transforma pe cineva din prieten în duşman de moarte. A primi sfaturi pe care nu le-ai cîntărit îndeajuns poate duce, şi a dus nu de puţine ori, la ruină, dramă, destrămare. A unei vieţi, a unei case, a unei afaceri etc. Valoarea reală a sfaturilor pe piaţă poate fi fraudulos manipulată folosind reaua credinţă a celui care le dă şi credulitatea, lipsa de maturitate, de simţ critic şi analiză a celui care le primeşte şi ulterior le foloseşte. E plină literatura modernă de exemple fabuloase, dar pentru mine arhetipul manipulării prin "sfaturi binevoitoare" rămîne aventura lui Pinocchio, "sfătuit" de Vulpe şi Motan să îngroape bănuţii pe care îi avea pe Cîmpul Minunilor pentru ca ei să rodească, pînă a doua zi, mii de alţi bănuţi, îmbogăţindu-l astfel fără nici un efort. În fapt, o simplă stratagemă a celor doi borfaşi pentru a pune mîna pe banii nesăbuitului Pinocchio. Iar, dacă vrea cineva neapărat şi o referinţă "pentru adulţi", atunci (re)citiţi vă rog "Les liaisons dangereuses" scrisă de Pierre Choderlos de Laclos, hăt pe la 1782, iar de atunci înflorind mereu de actualitate! În lipsă de apetit pentru lectură, se pot revedea variantele filmografice de excepţie: Roger Vadim, 1959; John Malcovich, 1988, sau Milos Forman, 1989, ca să numesc doar cîteva dintre cele cu adevărat excepţionale.

Buuuun...şi cam ce fel de sfaturi ai scoate mata pe tarabă?

Iaca mostra şi exponatul.

Primul ministru Cîţu e preocupat nevoie mare de problema pensiei. Probabil a domniei sale care, peste vreo 15 ani, ar putea deveni un subiect arzător la ordinea zilei. Problema este simplă: drept la pensie da, bani de pensie, ba! "Sclavii" care vor mai trudi atunci şi pînă atunci pe cîmpia muncii se împuţinează pe zi ce trece şi cîte piei să iei de pe ei, ca să plăteşti toate pensiile nesimţite care s-au inventat şi s-or mai inventa pînă atunci? Aşa e, nu prea e de unde, iar cu împrumuturile, ca pînă acum, s-ar putea ca într-o zi să sece balta, ori fîntîna, ori creditul extern, cum vreţi să îi ziceţi. Plus că ăştia care iau pensiile nu se grăbesc suficient să dea colţul, faţă de cît ar fi de dorit. Din punctul de vedere al sustenabilităţii sistemului, desigur. Altminteri, n-au decît să trăiască cîte zile or avea şi cît i-o ţine Ăl de Sus! Sfatul meu, în această problemă arzătoare, ar fi ca, înainte de toate, Măria sa Statul să facă bine şi să înapoieze în visteria ţării banii din fondul de pensii pe care i-a făcut dispăruţi pe la începutul nărăvaşei şi falimentarei noastre tranziţii post-decembriste. Modelul care a existat în România modernă şi pe care, spre surpriza multora, statul socialist nu l-a schimbat, a fost bazat pe mecanismul clasic, de sorginte bismarkiană: cît lucrează, omul economiseşte nişte bani şi din ceea ce a acumulat va primi pensie la sfîrşitul perioadei de viaţă activă. Ceilalţi contributori la fondul de pensii sunt angajatorul şi statul. Statul este depozitar al fondului de pensii şi îl gestionează, conform legii, în limitele necesităţii de a evita pericolul devalorizării şi, pe cît posibil, în scopul de a spori valoarea lui. La execuţie, statul este garantul debitării sumelor primite, sub formă de pensie şi alte tipuri de asistenţă socială. Astfel, toată lumea primeşte pensie, în primul rînd, din contribuţia lui, acumulată în mulţi ani de viaţă activă, nu a altuia!! Rudimentara invenţie de tranziţie care a volatilizat fondul de pensii şi l-a folosit pentru aşa zise nevoi urgente şi stringente ale bugetelor curente ale falimentarei noastre tranziţii, a introdus formula de azi, după care pensiile trebuie plătite din contribuţia curentă a celor care lucrează acum, pentru cei care au lucrat ieri, alaltăieri şi răsalaltăieri. Într-o ţară cu deficit demografic stabil în ultimii mai bine de 75 de ani, iar după 1990, cu o ridicată rată de emigraţie, tipică societăţilor de subdezvoltare, falimentul era vizibil din ziua întîi a "brevetării inovaţiei"!!! Dar, ce să vezi, de atunci şi pînă azi, toată lumea se face că nu vede, închide ochii, ca şi cînd situaţia de acum ar fi întruchiparea ideală a normalităţii, însăşi! Păi, nu este şi ar fi cazul să revenim la un sistem sustenabil, cum bine zice domnul Cîţu, fără să uităm, însă, a plăti datoriile din trecut, ceea ce domnia sa uită sau evită, deocamdată, să mai spună!!! Altminteri, rămîne cum vorbirăm în tren, adică, după mine potopul, iar dacă nu, doar un ocean de vorbe goale.