Statul suntem noi

Iată-ne ajunşi şi la acest prag al prăbuşirii noastre politice, dincolo de marginile Democraţiei!

- Şi cum vă simţiţi?, îl întreabă un cetăţean, ce deschisese fereastra la etajul 50, pe cel ce se aruncase din vîrful zgî-rie-norului cu 120 de etaje. Pînă aici, e bine!, a apucat să-i răspundă acela, grăbindu-se spre inevitabilul deznodămînt!

Exact aceasta este şi reacţia societăţii româneşti! Pînă aici, e bine! Ce dacă Parlamentul, instituţia fundamentală a Democraţiei, fie ea şi originală, de tranziţie, a fost transformat într-o tarabă, la care cei învestiţi cu mandatul reprezentării intereselor alegătorilor şi al întemeierii de statalitate "fac politică" prostind lumea cu "alba-neagra"!

Încercarea de a măsura amploarea politică a gestului din plenul Camerei, măsluirea votului, este inutilă. Nu există unitate de măsură! Mai rămîne să vedem cum şi de ce s-a ajuns aici.

Primul şi cel mai semnificativ element al situaţiei este chiar personajul aflat în centrul acestei istorii. Un om de 35 de ani nu poate fi atît de lipsit de discernămînt, dacă nu e atins de vreo boală grav incapacitantă a puterii de raţiune, încît să nu înţeleagă, fie şi foarte aproximativ, limitele legale şi morale ale exercitării înaltei funcţii de stat pe care o deţine. Faptul că experienţa şi expertiza deţinută nu-l recomandau pentru o astfel de funcţie nu poate fi o scuză. După cum nu este o scuză nici faptul că, luat probabil cu treburile presante ale conducerii Camerei, personajul cu pricina n-a mai avut timp să citeas-că regulamente şi prescripţii procedurale, ori că n-a găsit pe cineva capabil să i le explice, într-un curs scurt, de cîteva lecţii! Măcar atît cît să se pună la adăpost de posibilele consecinţe legale ale abuzării func-ţiei. De asemenea, atingerea acestor zone abisale de comportament, în exercitarea funcţiei publice, nu poate fi legată de experienţa nefastă a trecutului, a unui regim în care minciuna, dacă servea "Interesele Partidului" primea automat rang de Adevăr Absolut, în timp ce autorii metamorfozei deveneau li-deri politici marcanţi, dacă nu chiar de geniu! Socializarea politică a generaţiei din care face parte personajul nostru s-a realizat în epoca post-decembristă, în care valorile democraţiei şi respectul faţă de legile sale au dominant autoritar discursul politic şi în bună măsură agenda politică. Problema pare să provină de acolo de unde liderii politici şi maşinăriile lor minunate de partid una au vorbit şi alta au fumat, vorba lui Arghezi! "Noua generaţie" plăteşte costurile duplicităţii constitutive a politicii post-decembriste. O duplicitate ale cărei consecinţe au devenit devastatoare datorită însoţirii cu alte două caracteristici: personalizarea morbid-aberantă a tot ceea ce ţine de politică şi, respectiv, totala nediferenţiere între comportamentul politic, în general, şi cel din spaţiul instituţiilor statale, în special.

Cei mai mulţi dintre oamenii politici care au condus România post-decembristă nu au avut înţelegerea elementară a constrîngerilor impuse comportamentului, de la limbaj la gest, de exercitarea funcţiei publice, mai ales la nivelul cel mai înalt, statal. Cei cîţiva, care au avut-o, în schimb, au preţuit-o prea puţin. Au preferat să o minimalizeze şi chiar să o devalorizeze, ca nu cumva armătura instituţiilor şi autorităţii funcţiei publice să nu afecteze autoritatea lor "naturală" ori bazată pe subterane relaţii de multiplă dependenţă construite dincolo de zidurile instituţiilor publice. Este motivul pentru care "stindardele politicii" au fost, la noi, personalizate: fsn-ismul = Ion Iliescu; anti-comunis-mul (anti-fesenism) = Corneliu Coposu. Greşeala liderului natural al CDR-ului de a delega povara guvernării a făcut ca poziţia lui Emil Constantinescu să fie atît de slabă, iar în cele din urmă CDR-ul să dispară de pe scena politică. Petre Roman a pierdut controlul PD-ului cînd a încercat mica sa perestroika, o slabă depersonalizare a mecanismului interior de decizie. De această slăbiciune a profitat Traian Băsescu, care a repersonalizat ostentativ PD-ul şi, ulterior, întreg spaţiul său de influenţă politică: recrutare, loialităţi, inamiciţii, recompense, pseudo-delegări de autoritate executivă etc. Orice opinie diferită de cea a liderului, mai ales dacă este susţinută public, este nu doar neavenită, ci o culpă de lezmajestate! Ea se pedepseşte cu "tăierea capului". Cît despre faptul că oamenii noştri politici, de la cei din prima linie şi pînă la ultimul ocupant al unui fotoliu ministerial nu ştiu şi mulţi nici nu înţeleg cum şi de ce comportamentul în exerciţiul funcţiei statale trebuie să fie diferit de comportamentul obişnuit, nu mai este cazul să insist. Se vede cu ochiul liber, iar ceea ce eventual poate mira pe cineva este fidelitatea reproducerii acestei culturi a "inculturii comportamentale".

Al doilea personaj al poveştii, deloc pomenit în reacţiile presei şi ale oamenilor politici, este unul colectiv. Cei 80 de parlamentari aflaţi în sală, care au participat la şi au validat măsluirea votului! Cum să explici faptul că niciunul dintre ei nu a avut decenţa şi tăria de caracter, dacă nu să o spună cu voce tare, măcar să facă drumul pînă la înaltul pupitru al preşedintelui de şedinţă şi să-i şopteas-că la ureche memorabilele cuvinte ale lui Lascăr Catargiu: "Măria Ta, aiasta nu se poate"! Chiar n-a văzut niciunul prăpastia în care erau aruncaţi, cu toţii, de gestul nesăbuit al "liderului" de la tribună? Chiar nu s-a simţit niciunul ameninţat de posibilele consecinţe? Chiar atît de mare este dispreţul pentru ideea de legalitate şi de mandat public, încît tuturor li s-a părut natural "să-i facă pe ăia de la PSD şi PNL!"? Răspuns: Da, chiar atît!

Statul suntem noi! Aceasta este credinţa care i-a mînat în luptă pe deţinătorii puterii, în toate variantele sale post-decembriste, culminînd cu aberaţiile constituţionale şi de drept ale celor care astăzi şi-au epuizat orice sursă de credibilitate pentru mandatul pe care, încă, îl exercită.