Ţara promisiunilor deşarte

Într-un an electoral, ca acesta, tema ţipă: ACTUALITATE. De unde să încep, însă? Poate, de la atît de ciudata poveste, culeasă şi introdusă în circulaţie culturală modernă de Petre Ispirescu, "Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte". Nu am cercetat rădăcinile şi aria de extindere a motivului. Cărţile ne spun, însă, că este o poveste românească. Plămădită în creuzetul spaţiului mioritic. O fi, n-o fi, o luăm de bună. Avem, astfel, exemplul arhetipal al promisiunii făcute de cineva care ştie bine că este o promisiune deşartă. Cel care a făcut-o nu se poate ţine de ea. În cazul poveştii noastre, nu neapărat pentru că nu vrea sau pentru că este dincolo de puterile limitate ale unei persoane, fie ea şi împărat, ci pentru că, din capul locului, o asemenea promisiune este peste putinţă de îndeplinit, în ţinutul orînduielilor omeneşti. Dovada la zi a faptului că apucătura aceasta, deloc sănătoasă, de a promite ştiind bine că nu ai să te ţii de promisiune, are rădăcini adînc înfipte în România, este politica noastră post-decembristă. Prin excelenţă, politică a promisiunilor deşănţate, fără acoperire, făcute dincolo de limitele oricărui minim control de raţionalitate, fără nici cea mai slabă intenţie de a le aduce vreodată la îndeplinire. În spaţiul politic pe care l-am amenajat şi în care ne exersăm agonic "talentele democratice", promisiunile au rolul unic de momeală în cîrlig. Sunt menite să convingă "omul cu votul în mînă" să muşte la undiţa unora şi nu la a celorlalţi. În politica decembristă, din ziua zero şi pînă azi, promisiunile fără nici o acoperire nu sunt doar ingrediente menite să asezoneze "cozonacul" electoral, ci însăşi esenţa, alfa şi omega politicii. Tot ceea ce este politică se exprimă doar prin promisiuni; reciproc, orice promisiune, oricît de gogonată, poate şi va fi folosită în cîmpul politicii de la noi. Sarabanda a început, deja.

Primarii promit de toate şi orice: şcoli, civilizaţie urbană supra-modernă, autostrăzi interioare, exterioare şi pe la mijloc (între cele două!), spitale, grădiniţe, parcuri, lumini, fîntîni, patinoare, săli de sport, pieţe, monumente, zgîrie nori...mă rog, tot cee ce mai vreţi şi nu mai vreţi dumneavoastră. Dacă o să auziţi pe vreunul dintre ei explicînd din ce resurse vor fi acoperite cheltuielile cu pricina, să îmi spuneţi şi mie. Dacă nu, atunci să ştiţi de bine că, în România, sursa oricărui proiect, cît de mare sau cît de mic, este unică: buzunarul dumneavoastră. Cel de azi şi cel de mîine şi poimîine şi răspoimîne, iar dacă pînă atunci dumneavoastră nu mai aveţi nimic în buzunar sau dacă aţi dat lumea asta pe ailaltă, atunci din buzunarele urmaşilor, urmaşilor, urmaşilor dumneavoastră. Celălalt lucru pe care nu îl veţi auzi niciodată este cam cît costă proiectele acestea şi mai ales de ce costă ele atît de mult şi nu mai puţin. În sfîrşit, nu veţi auzi niciodată de la candidaţii noştri ce s-a ales de proiectele şi promisiunile pe care le-au făcut pînă acum. Cîte şi care s-au realizat şi cam cu ce costuri şi efecte sociale. Nu doar candidaţii la primărie fac promisiuni. Toată lumea face. Nu ar trebui să vă miraţi dacă cei care vor mandatele de la Parlamentul Uniunii Europene o să vă promită inclusiv mutarea sediului instituţiei respective de la Bruxelles la Caracal. Sau schimbarea tuturor legilor europene, astfel încît să ne putem înjunghia porcul în ogradă în ajunul Crăciunului fără să mai încălcăm reglementările europene şi să ne putem păstra sobele cu lemne în bojdeuci pînă în veacul veacurilor, să ştie şi urmaşii noştri ce făcea farmecul inefabil şi inegalabil al vieţii noastre gospodăreşti în România secolului al XX-lea. Parlamentarii se încălzesc şi ei pe marginea terenului, şi-au dat treningurile jos şi îşi trec rapid în revistă repertoriul cel nou de promisiuni. O să avem bugete să reconstruim România de la o margine la alta, să industrializăm, să luăm crema IT-ului de pe planetă, să facem agricultură supra-ecologică, o să avem bani pentru toate şi pentru orice, pentru salarii, pensii, pentru miliarde de kilometri de autostrăzi, de la Giurgiu la Lună şi de la Broscăieni la Londra, via Honolulu. Spitale, la fiecare colţ de stradă; şcoli şi grădiniţe, la fiecare două case; gaze, electricitate, energie cinetică şi statică pe daiboj, fiecăruia după trebuinţă; maşini, motociclete, iahturi, vile fără număr...să ajungă la fiecare. Ce mai, Raiul pe Pămînt nenică, doar să îi alegem pe ăia, nu pe ăilalţi! Dar, cum ăia şi-au dat mîna oficial cu ăilalţi, nici măcar "L'embarras du choix" nu mai avem! Doar să punem în urnă cîteva voturi, să aibă comisiile electorale ce număra, pînă la o sută două. Restul vine de la sine. Şi Preşedinţii fac promisiuni, nu-i aşa? No, ba bine că nu! Unul a zis că nu ne vindem ţara şi n-a vîndu-o! Jumătate a dat-o degeaba, iar cealaltă jumătate a făcut-o cadou găştilor de "băieţi dăştepţi" să o vîndă ei şi să bage miliardele în conturile proprii. Mă rog, cu obligaţia de a finanţa pe cine trebuie şi cînd trebuie, pentru interese majore, politice şi/sau personale!

Alt preşedinte a zis că ne scapă de corupţie. A şi anunţat oficial, de altfel, că în România "marea corupţie" nu mai există, rămînînd urmaşilor să se ocupe doar de mărunţişul "micii corupţii" care oricum există peste tot nu doar la noi şi n-a reuşit să o elimine nimeni. Ceea ce nu ne-a mai spus însă, ori că n-a vrut să ne necăjească, ori că n-a băgat de seamă, este că încă din mandatul său marea şi mica corupţie şi-au dat mîna pentru a constitui conglomeratul corporatist al "corupţiei structurale". Cea care este astăzi stăpînă de neconstestat peste întreg spaţiul instituţional al României. Un alt preşedinte ne-a promis că vara nu-i ca iarna, dar dacă te uiţi la ceea ce se întîmplă în intervalele regulat-calendaristice ale anotimpurilor noastre este imposibil să nu îţi dai seama că omul nu s-a ţinut cîtuşi de puţin de promisiune. Şi-a ţinut în schimb promisiunile făcute "sistemului ticăloşit" care l-a adus la putere şi l-a exploatat din plin în folosul propriei propăşiri nu mai puţin de două mandate. Tot două mandate, lungi cît o întunecată noapte a minţii, un alt preşedinte ne-a promis o Românie educată. Ne-am ales cu vreo două-trei noi generaţii de analfabeţi-analfabeţi şi în rest cu cohorte peste cohorte de analfabeţi funcţionali. Cîţi mai lipsesc la socoteală sunt în postura de abandon şcolar. Dacă despre Turnul din Pisa nu se ştie sigur dacă mai cade sau nu vreodată, în schimb la Testele Pisa se ştie sigur, ai noştrii cad ca muştele, de fiecare dată!

Cam asta am avut eu să vă spun...petrecerea continuă....!