Teste şi pretexte

Ce coincidenţă ca, la aceeaşi dată, pe 17 ianuarie, să fie organizate şi primele alegeri parţiale din Româ-nia la Colegiul 1 din Bucureşti, dar şi primul tur al alegerilor prezidenţiale din Ucraina. Şi, dacă în România alegerile din Colegiul 1 vor fi un test mai degrabă marginal al susţinerii pentru preşedintele Traian Băsescu şi pentru PDL, în Ucraina, chiar dacă din 2006 regimul politic s-a parlamentarizat şi impactul preşedintelui asupra politicii interne nu mai este atât de important ca pe vremea celor doi Leonid, Kravciuk şi Kucima, alegerile vor marca profund politica ucraineană dacă vor consfinţi, aşa cum se anticipează, sfârşitul politic al revoluţiei portocalii. Ori, atât Revoluţia portocalie ucraineană din noiembrie-decembrie 2004 cât şi Revoluţia trandafirilor din Georgia din 2003, au influenţat în epocă politica şi alegerile din România. Iar după victoria lui Traian Băsescu împotriva lui Adrian Năstase la al doilea tur al alegerilor prezidenţiale româneşti din 12 decembrie 2004 comparaţia a devenit de-a dreptul firească. Astăzi însă, toate aceste "revoluţii" nu mai au suflu. Şi, tocmai de aceea, coincidenţa dintre parţialele din Bucureşti şi prezidenţialele din Ucraina poate spune ceva despre speranţe înşelate şi decepţii în lumea postcomunistă.

Acum mai bine de cinci ani Revoluţia portocalie, cum a fost definită seria de manifestaţii pro-Iuşcenko care au avut loc după proclamarea rezultatelor oficiale ale celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale ucrainene din 21 noiembrie 2004, dădea seama nu doar despre starea de spirit pro-occidentală a unei bune părţi a societăţii ucrainene, ci şi despre dorinţa de a schimba istoria. Şi pentru că se întâmpla în paralel cu campania electorală din România pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale, ideea de schimbare a prins şi aici. Iar Traian Băsescu a profitat de context pentru a se prezenta drept candidatul schimbării. După anunţarea rezultatelor din 28 noiembrie, şi mai ales după 3 decembrie, când s-a decis reluarea turului al doilea al alegerilor prezidenţiale ucrainene, tema fraudării alegerilor a beneficiat de un context mediatic intern şi extern care nu putea să nu influenţeze alegerile prezidenţiale româneşti.

Dar privind retrospectiv, promisiunile de atunci nu s-au realizat. Deşi beneficiau de susţinerea administraţiei Bush, aliaţii de atunci Viktor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko, deveniţi între timp duşmani ireconciliabili, nu au reuşit să pună bazele unui regim democratic în coasta Rusiei. De altfel, am putea bănui că printr-un fel de contagiune, "revoluţia portocalie" românească nu a lăsat indiferenţi pe unii decidenţi de la Washington care aveau tendinţa de a considera regiunea Mării Negre ca pe un tot de la Tbilisi la Kiev şi de la Bucureşti la Chişinău. Oricum, nici în România relaţiile dintre foştii aliaţi din campania din 2004 nu au rezistat examenului puterii. Aceeaşi tendinţă de personalizare şi prezidenţializare a puterii a domnit aceşti ani la Kiev sau Tbilisi, ca şi la Bucureşti.

Astăzi, şi Revoluţia trandafirilor din Georgia şi Revoluţia portocalie din Ucraina şi-au epuizat forţa. Promisiunile neîndeplinite nici de Mihail Saakaşvili, nici de Viktor Iuşcenko au contribuit la prăbuşirea imaginii unui proces de schimbare ce apare astăzi ca fiind în mare parte indus. Saakaşvili, ca şi Iuşcenko, nu doar că e contestat de foştii săi aliaţi, dar este tentat de autoritarism. Nici Traian Băsescu, care a încercat la începutul primului său mandat să se asocieze celor doi - la care era adăugat şi preşedintele moldovean Vladimir Voronin, prezentat pe atunci tot ca un "portocaliu" anti-rus - nu mai poate miza pe acelaşi atuuri. Tocmai din această cauză, candidatura lui Prigoană junior este simptomatică, chiar dacă pentru alegătorii bucureşteni din colegiul 1 miza politică nu pare să fi avut prea mare importanţă. Personalizarea puterii şi crearea unui tip de ereditate politică, începută încă de la candidatura Elenei Băsescu pentru Parlamentul European, indică o tendinţă de clanizare a politicii. De aceea, testul din Bucureşti pare un bun pretext pentru a analiza efectele politicii de familie. Căci unii nu uită că prăbuşirea lui Viktor Iuşcenko a început cu un scandal care îi implica fiul.