"Trenul" european

Cu câteva zile înaintea scrutinului pentru alegerea parlamentarilor europeni o primă concluzie generală se degajă: în toate cele 28 de state, principalele partide prezente în competiţie au ocultat, cu bună ştiinţă, orice dezbatere reală asupra Europei şi viitorului acesteia. Alegerile ce vor începe peste câteva zile, pe 22 mai, şi se vor încheia duminică 25 mai, par un joc de (de?) legitimare politică, fără impact serios asupra politicilor europene. Între timp, Europa este o realitate căreia nimeni nu-i poate schimba cursul. Cel puţin nu atâta timp cât niciun proces de schimbare destructurare (criză sistemică cu consecinţe politico-militare şi sociale grave, etc.) nu se manifestă. Ori, pentru moment, criza economică pare sub control, optimiştii susţinând deja că momentul dificil a fost depăşit şi relansarea economică se poate observa.

Pus pe şine acum 64 de ani, "trenul" european nu mai poate fi oprit fără ca totul să se prăbuşească. Sigur, o deraiere este oricând posibilă, dar într-o lume dominată de o raţionalitate economică exacerbată, o astfel de evoluţie este mai degrabă improbabilă. Nici unul din statele membre, dar nici aşa zişii adversari ai Europei (SUA, Rusia, China), nu ar avea nimic de câştigat nici pe termen scurt, nici pe termen lung din destructurarea Uniunii. Şi totuşi, principalul subiect al acestei triste campanii pentru alegeri parlamentare este acelaşi refren anti-european reluat şi cântat în diferite game politice: cum se duce (nu se duce) Europa pe apa sâmbetei! Ori, adevărata problemă a Europei nu priveşte deraierea "trenului" european - pe care, inclusiv prin această tactică perversă a devierii dezbaterii, promovată indirect şi de aşa numitele partide pro-europene - ci sensul politicilor europene. Rămase, în esenţa lor, doar organizaţii naţionale - când nu sunt, ca în România, federaţii de grupuri economico-politice locale - partidele politice europene nici nu au interiorizat, nici nu au instituţionalizat problemele europene.

Problema "trenului" european nu este atât destinaţia sa - care a fost definită încă de fondatori: crearea unei structuri politice europene puternice - ci, să zicem aşa, calitatea materialului rulant. Mai poate "trenul" european, în epoca TGV-ului, să meargă cu o locomotivă cu aburi? Sunt suficiente îmbunătăţirile aduse pe parcurs (modificările tratatelor) pentru ca acesta să ofere şi viteză şi confort pentru toţi "pasagerii"?

Sigur, Europa va continua, dar cum? Pentru că, oricare va fi reprezentarea politică a "extremiştilor" în viitorul parlament, tot partidele pro-europene vor domina. Vor fi acestea capabile, de data aceasta, să ofere baza construcţiei unui spaţiu public european fără de care "trenul" nu poate fi modernizat? Partidele clasice, prea mult influenţate de consultaţii politici, nu sunt capabile să articuleze adevărate viziuni ideologice europene. Preferând o interpretare superficială a consecinţelor crizei economice aceste partide s-au lăsat prinse în plasa extremiştilor de toate felurile şi din toate ţările împrumutând agenda acestora privind aşa zise teme de "real" interes.

Aşa se face că imigraţia şi regândirea serviciilor publice la nivel european a ocupat prim planul dezbaterii. Ori, imigraţia este deja o falsă temă în planul politicii naţionale, ca să nu mai vorbim de cea europeană. Dar imigraţia, cu variaţia sa privind migraţia minorităţii romilor, ocupă puţinul timp rezervat dezbaterilor şi nu problema modelului economic şi social european. Dar, dacă serviciile publice reprezintă 26% din PIB-ul european, însemnând 64 de milioane de angajaţi şi antrenând o jumătate de milion de întreprinderi, de ce a fost preferată privatizarea acestora şi nu constituirea unui sistem european al serviciilor publice?

O bază juridică pentru un astfel de demers exista în tratate, care nu impuneau privatizarea ca unică soluţie, dar nici o formaţiune politică importantă nu a încercat să pună serios această problemă. Acum, când accesul egal la servicii publice a fost grav afectat de linia politică neoliberală servită ca panaceu universal, consecinţele e văd. Dar se înţeleg şi cauzele? Aparent nu, căci altfel de ce s-ar arăta atât de surprinşi politicienii şi comentatorii că euroscepticismul, indus de "extremiştii" claselor populare, are succes? Când fondatorii, pe care unii îi identifică cu superioritate ca fiind "l'Europe de papa", au pus trenul pe şine nu au gândit că vor fi vagoane de lux şi vagoane de a treia clasă? Un TGV instituţional nu poate circula cu vagoane de clasa a treia!