Umbrele lungi ale războiului

De surpriză, nu mai poate fi vorba! Europa este acoperită de umbrele războiului. Cald! Nu de ieri s-au întins ele pe continent, ci aproape imediat după 1990, cînd celălalt tip de război, rece, a fost oficial declarat încheiat. De atunci, nu s-au mai retras, niciodată. Este pentru prima dată, însă, cînd războiul previzibil, chiar dacă nu inevitabil, încă, ameninţă să scape de sub control, înainte de a se declanşa; mai precis, ameninţă să genereze confruntări şi situaţii din care nu se va mai putea ieşi decît pe o singură poartă: victoria sau înfrîngerea totală, din punct de vedere militar şi politic, după ce toate resursele şi capacităţile de război au fost aduse în joc şi epuizate în cea mai mare măsură. Altfel spus, după ce lumea, ori o bună parte a ei, va fi trecută prin orgia distructivă a unui nou "mare război". Posibil, chiar, a unui război nuclear.

De ce ingrediente este nevoie pentru un război? În primul rînd, doi sau mai mulţi actori politici aflaţi într-un conflict cu miză majoră. Dinamica confruntării trebuie să descrie o curbă constant ascendentă a tensiunii, asociată cu reducerea treptată, dar severă, a spaţiului de soluţii politice acceptabile pentru ambele părţi. În acest fel, violenţa militară se proiectează, aproape "de la sine", ca singura în măsură să mai rezolve conflictul, să impună, decisiv, voinţa/soluţia uneia dintre părţi, în dauna celeilalte. Relaţiile dintre Rusia şi Ucraina corespund deja acestei descrieri, în proporţie de peste 80%. Pentru orice război mai este nevoie, desigur, de arme şi armate. Atît Rusia, cît şi Ucraina dispun de ele, iar posibilităţi de re-suplimentare, generoase, sunt disponibile din exterior. Desigur, există şi o capacitate internă de generare a resurselor de război care, cel puţin în cazul Rusiei, poate fi menţinută pe termen lung, mai ales dacă ostilităţile se vor duce pe teritoriul adversarului şi vor afecta doar o mică parte din cel propriu. În sfîrşit, elementul decisiv: este nevoie de un lider politic orbit în aşa măsură de orgoliu, de iluzia "misiunii sale" şi a nemărginitei sale puteri "de a scrie istorie", încît să creadă, sincer şi cu tărie, că războiul este nu doar singura soluţie cîştigătoare, ci singura soluţie cîştigătoare care-l pune în valoare cu adevărat şi că el, numai el, poate cîştiga acest război. Este interesant de remarcat că, fără excepţie, în istoria ultimilor o sută de ani, liderii politici cu acest profil sunt de fapt militari cu o experienţă personală de război, achiziţionată înainte de ascensiunea lor politică, la vîrf, ori sunt militari care au ajuns să decidă, la cel mai înalt nivel, în locul politicienilor de suşă civilă. Profilul psihologic al acestui tip de decident la vîrf este marcat de o "mare înfrîngere" şi, compensatoriu, de dorinţa unei "mari revanşe" pe care le proiectează asupra şi le indentifică cu cele ale "poporului său", ale "patriei sale". V. Putin corespunde, de asemenea, mai mult de 80% acestei descrieri. Desigur, pentru orice război este nevoie ca în spatele decidentului politic să există o "maşinărie" de interese, transformată într-o maşinărie de susţinere a liderului respectiv. Deşi nu se înghesuie mulţi să îi spună, adevărul este că războiul reprezintă cea mai brutală, cea mai puţin supusă controlului social, respectiv cea mai puternică maşinărie de transfer societal de resurse, valori, putere şi prestigiu. Răsturnînd celebra formulă a lui Churchil, se poate spune, cu temei: Doar în război, atît de puţini datorează atît de mult, sacrificiului celor mai mulţi! Uitaţi liniştiţi de toate elucubraţiile gobelsiene ale dulghiniştilor! Ecuaţia este simplă: Ucraina este hub-ul prin care se exercită influenţa şi controlul Rusiei asupra Europei. În momentul în care ar pierde controlul asupra acestuia, Rusia ar pierde singura mare confruntare strategică pe care aproape a cîştigat-o, de la încheierea războiului rece, cea cu Europa, atît de dependentă şi sleită de puteri. Valoarea intereselor aflate în joc se exprimă, economic, în ordinul zecilor şi sutelor de miliarde! La o asemenea miză, dacă pentru a-şi securiza interesele strategice din Ucraina este nevoie de un război, atunci Rusia putiniană este hotărîtă să îl poarte! Nimeni nu trebuie să îşi facă nici un fel de iluzii! Chiar şi într-o lume globalizată, războaiele încep prin a fi "locale". Există un punct critic (the tipping point!) dincolo de care drumul este fără întoarcere, iar războiul devine, inevitabil, "total". Dacă conflictul Rusia-Ucraina, inclusiv în varianta unor operaţiuni militare semnificative rămîne circumscris formulei locale, atunci un nou război mondial va rămîne doar o posibilitate îndepărtată. În acest caz, teoretic, punctul critic este o linie! Cea care face demarcaţia dintre teritoriul statelor membre NATO şi Rusia. Practic, însă, chiar şi trecerea acestui Rubicon, de către forţele militare ale Rusiei, încă nu ar declanşa automat "războiul sfîrşitului lumii". Încă ar mai exista o bandă îngustă de negociere şi soluţii politico-militare care să împiedice "marea escaladare". Cine, ce şi cît cedează, într-o asemenea situaţie, este altă poveste!

În sfîrşit, întrebarea cheie: poate fi oprit/împiedicat războiul? Istoria este întotdeauna generoasă şi oferă cel puţin un drum, capabil să ocolească marea catastrofă! Problema este dacă, decidenţii politici vor sau nu, sunt capabili sau nu, să o ia pe acel drum! Există soluţia "banală": una din părţi cedează! Poate ceda Europa; desigur, negociind pe cedăriile respective condiţiile viitorului echilibru de putere. Sau, poate ceda Rusia, în schimbul stabilizării poziţiei sale favorabile/dominante, în raport cu Europa. Există soluţii slabe, sau rele, cum ar fi îngheţarea şi translatarea conflictului, nerezolvat, într-un viitor oarecare; soluţii de tipul armistiţiului din Coreea, care durează de mai bine de o jumătate de secol! Există şi soluţii "creative", cum ar fi transformarea dependenţelor negative, care domină astăzi relaţiile dintre Rusia şi Europa, în structuri de interacţiune stabile şi pozitive, capabile, pe baza unui proiect de termen lung, să facă din Europa şi Rusia o "entitate" politică integrată. Cum spuneam, nu de soluţii a dus istoria omenirii lipsă! Lumea a putut să trăiască, lungi perioade de timp, cu umbra războiului deasupra capului, ori cu războiul bătîndu-i în porţi. Pacea nu este însă niciodată echivalentă cu lipsa războiului, a luptelor de pe cîmpurile de bătălie. Umbrele războiului nu se retrag "de la sine", niciodată. Exemplul Troiei rămîne paradigmatic. Cineva trebuie să se ocupe, sistematic şi pe termen lung, de construcţia păcii. Cu excepţia cîtorva vizionari şi visători, însă, gloata politicienilor nu este atrasă de un asemenea proiect, casta militarilor şi mai puţin, iar cea a profitorilor de război, deloc.